Micul om din Banat

Intalnesc multi oameni in fiecare zi. Oameni noi, care ajung motivat in viata mea: ori urmeaza sa lucram impreuna, ori sunt prieteni ai unor prieteni. Uneori, insa, se intampla sa ma trezesc cu suflete care ma invadeaza, stau cateva ore si apoi pleaca spre alte zari, lasandu-ma sa ma intreb care le-a fost scopul trecerii prin viata-mi.

Vineri dupa-amiaza, o zi dedicata documentarii Prin Banat, la care m-am lipit si eu, in cautare de povesti frumoase. In Bobda, satul in care cautam mausoleul construit de baronul Csavossy Gyula, adultii par sa se fi ascuns prin case, in timp ce copiii zburda cu bicicleta pe strazile pline de praf sau bat mingea intr-un colt de maidan. E trecut putin de ora pranzului, iar noi cautam “doamna cu cheia” (care s-a dovedit a fi un domn, pana la urma) care ne poate deschide mausoleul de o frumusete care-ti taie respiratia, in toata paragina lui.

Alaturi de noi, niste pusti pe la 7-8 ani se invart si cauta de vorba. Ii las in urma mea si pornesc spre gradina din spatele cladirii, cu privirea lipita de turlele mausoleului, de parca mi-ar putea spune adevarul despre baron si moartea lui sau despre motivul pentru care, dupa mai bine de 30 de ani de la moarte (atunci cand a i-a fost gasit mormantul), trupul lui arata ca si cand ar fi murit cu o zi inainte. Fie din cauza legendelor sau a maiestuozitatii cladirii, atmosfera e apasatoare si imi e teama sa intru inauntru. O fac, totusi, dupa ce dau tarzoale zidurilor si dupa ce vad pe unul dintre pustii de mai devreme stand linistit in mijlocul incaperii, senin si linistit, de parca e cel mai natural lucru din lume sa respiri istoria uitata a unui loc controversat.

Aflu ca il cheama Andreas si ca are 7 ani. Merge la scoala, la clasa pregatitoare, iar invatatoarea lui e preoteasa satului. Ar vrea sa ii lase sa se joace mai mult cu mingea, dar doamna ii pune sa invete, totusi. Ii simt de la o posta istetimea si il opresc cand da sa plece. “Hai, mai zi-mi ce faci la scoala”, ii spun, incercand sa-l mai tin langa mine. Degeaba, deja a rupt-o la fuga spre ceilalti copii. Se opresc cu totii la magazinul de la coltul strazii, isi aduna scaunele in cerc si pornesc povestile.

Aflam de la cel care ne-a deschis mausoleul ca trebuie musai sa vizitam si cimitirul. Andreas vine la mine si ma intreaba: “Si acum ce faceti?” “Mergem la cimitir, vrem sa vedem mormantul baronului. Ce faci, vii cu noi?” Da scurt si hotarat din cap ca “da”, apoi o luam incet in sus, spre cimitir. Imi spune ca-i plac gombotii cu prune si ca citeste si se joaca atunci cand nu merge la scoala. Mama ii face de mancare si nu prea stie sa gateasca lucruri care nu-i plac. E fericit in sat, are multi prieteni, mai merge din cand in cand si la locul de joaca, dar nu-i place sa se dea pe hinta sau tobogan. Mai bine se uita la alti copii. “Acum sunt mare, ii las pe aia mai mici, eu ma uit la ei sa nu cada si sa nu se loveasca”. Ne intrecem pana la cimitir, radem si ne bucuram de soare.

“Vrei sa mergem pana la bunicu’? E aproape, doua randuri mai incolo”, imi spune Andreas aratand cu mana spre un mormant micut. “Sigur”, ii spun, usor uimita de naturaletea cu care imi vorbeste despre vizita la bunicul lui mort. “Vezi, acolo e numele lui si data in care a murit. Eu mai vin pe aici si ii povestesc ce mai fac. I-am adus si un magnet sa ne mai jucam cand trec pe aici.”

Andreas e un copil extraordinar de inteligent. Plin de viata (si de praf, asa cum trebuie sa fie orice copil care stie si poate sa se joace), ma uimeste cat de senin e in fata lucrurilor si momentelor care pe noi, oamenii mari, ne inspaimanta.

Cand am plecat din Bobda, am trecut din nou pe la magazin. I-am luat lui Andreas doua sucuri la doza si mi-a promis ca pe unul il pastreaza pentru mai tarziu. S-a necajit putin cand a aflat ca plecam, dar i-a trecut repede. Sunt convinsa ca deja a si uitat de noi, insa eu nu-l voi uita prea curand. Copilul asta mi s-a lipit de suflet si sper sa reuseasca sa se smulga din sat (oricat de urat ar suna asta, venind din partea mea) si sa faca ceva frumos cu viata lui. Caci acolo nu stiu cate sanse are.

Foto: Flavius Neamciuc | Prin Banat

Tweet