Nu trebuie să mă iubească toată lumea – partea a II-a

Pe vremuri mi se părea că e foarte important să am mulți prieteni. Făceam tot felul de concesii, doar-doar nu se supără nimeni pe mine și rămânem prieteni în continuare. Îmi păsa că mă simțeam folosită, de multe ori, dar nu atât de tare cât să și fac ceva în privința asta.

Mulți ani și multe dezamăgiri mai târziu, am dobândit lejeritate în tratarea prieteniilor. De fapt, în tratatrea oamenilor, în general. N-a fost ușor, dar am juns – până la urmă – să înțeleg că nimic nu se poate cu forța, nimic trainic nu se întâmplă atunci când compromisul e de o singură parte.

De la o vârstă încolo fiecare dintre noi înțelege că oamenii de lângă tine sunt ăia pe care i-ai cunoscut în primii ani de liceu sau facultate – cei care au rezistat la ani de provocări, probleme, schimbări, furtuni și bucurii – și foarte puțini cei spre care viața te-a îndreptat. Ajungi să-i numeri pe degetele de la o mână și să fii fericit că-s acolo.

Sunt un om rece de felul meu. Nu empatizez vizibil, nu mă plâng sau nu deplâng soarta altora, nu vreau să mă extaziez în fața unor oameni care nu înseamnă nimic pentru mine. Daca stau să mă gândesc că lucrez în relații publice, ăsta nu-i chiar un lucru bun. Pe de altă parte, toți cei care mă cunosc cât de cât știu că nu fac nimic fără sens. Opiniile mele nu sunt cumpărate, frustrările sunt tot mai mici de la o zi la alta, viața mi se liniștește fără să fie nevoie de eforturi. Mă amuz când aflu că oameni cu care m-am întâlnit de-a lungul anilor mă văd altfel decât sunt, dau din umeri și merg mai departe. Am învățat pe pielea mea că tot ceea ce fac trebuie să fie pentru respectul meu față de mine și atât.

Prietenia ar trebui să fie un sentiment sincer în care nimic nu trebuie. Unui prieten poți să-i tragi palme peste ochi (nu fizic, desigur) și să-i spui că greșește. Să-l ghidezi atunci când simți că are nevoie, să te retragi atunci când nu ți-e locul acolo. Să oferi spațiu și să fii aproape la nevoie sau la bucurie. Dacă cineva nu te primește când trăiește o bucurie sau o tristețe, poți merge mai departe fără regret.

Într-o zi de sărbătoare ca asta mă gândesc doar la cei dragi mie. Cei apropiați, pentru căldura cărora nu e nevoie de compromisuri și teatru. În fața lor pot fi bosumflată, nedreaptă, autoritară, răutăcioasă, neîncrezătoare și distantă, adică exact așa cum mă simt când am o zi proastă. Sunt norocoasă, oamenii din viața mea mă iubesc în ciuda acestor defecte pentru că au stat în preajmă destul cât să-și dea seama că sunt și iubitoare, atentă, protectoare, empatică și caldă.

Prețuiți-i pe cei care vă sprijină când nu sunteți cei mai fericiți din lume și nu vă mai îngrijiți de „muști de-o clipă”. Viața și oamenii valoroși din ea sunt un dar. Nu întotdeauna trebuie să ne repezim la el să-i rupem hârtia și cutia.

Foto: Friends by Shutterstock

Tweet