Când faci casă cu depresia

Când te ia și te învăluie, nu mai distingi răul de bine și adevărul de minciună. Crezi tot ce-ți zice creierul, iar creierul zice tot ce-i șoptește depresia. De obicei, nimic nu e adevărat. Viața chiar e frumoasă, nu toată lumea te minte, nu ești urât, prost și incapabil. Sigur, n-ai mai făcut duș de trei zile, dar hei, nu-ți trebuie asta când nu ieși din casă zile-n șir.

Îți amâni prietenii, nu te poți vedea cu ei. Ca să mergi la o cafea trebuie să faci un duș, să-ți speli părul, să te imbraci, să ieși din casă, să te pui la o masă pe o terasă și să zâmbești. Doare numai când te gândești la toate astea, d-apoi să le mai și faci. Păi tu nu poți să te speli pe dinți cum trebuie, cum să faci toate alea? Iar dacă mai ești și femeie, ai pus-o: măcar cu o cremă pe moacă să te dai, măcar o urmă de rimel, măcar să potrivești cât de cât bluza cu pantalonii, să nu pari homeless.

Nu-i nimic, uneori starea asta trece cu alcool. Nu mult, că dacă nu mănânci, nici corpul nu duce prea multe grade în băutură. Dar e suficient cât să treci niște ore fără să simți că lumea se sfârșește în timp ce tu nu ești în stare să citești 10 pagini de carte fără să te oprești să te holbezi pe tavan minute în șir. Sigur, somnul cu alcool în depresie e un coșmar în sine, dar asta e, nu poți fi și amorțit, și odihnit.

Și-apoi crizele. Atacurile de panică (care pot sau nu pot apărea, e discutabil, în funcție de câ de mult ai stat cu doamna asta neagră încolăcită pe creieri). Senzația de sufocare cu palme transpirate și tânguire, că plâns nu poți să-i zici. Încolăcirea în pat cu simțurile treze și conștiența urlând „cum dracu` scap de asta?”, abandonul „n-o să fiu niciodată bine” și, în final, acceptarea „hai că a mai trecut o criză, încă respir”.

Nu e întotdeauna așa. Uneori chiar zâmbești și ți se pare că totul a trecut sau că e pe cale să treacă. Te uiți în oglindă și pare că e un om acolo. Unul care simte și începe să se bucure din nou de viață. Pentru că da, atât de perversă e depresia: te dezbracă de orice sentiment doar ca să umple locurile rămase goale cu o singură trăire, neputința. Când criza se domolește, parcă-parcă te gândești să tragi de tine și să faci sport. Să promiți unor prieteni că ieși în oraș. Să-ți faci planuri pe următoarele două săptămâni. Unele care nu includ statul în pijamale neschimbate de patru zile și privit albul imaculat al pereților, stricat ici colo cu urme de țânțari ochiți la ceas de seară.

Nimeni în jurul tău nu știe prin ce treci. Nici nu poți spune, c-ai auzit toată viața că depresia nu există, e doar o fiță de oameni răsfățați. Oricum nu-ți pasă, trăiești cu mantra „lăsați-mă să mă simt mizerabil” și nici n-ai chef să te tragi din asta, că pe undeva știi că-i muncă grea; n-ai nici timp, nici dispoziție să muncești la a te simți mai bine. Bine că n-ai copii, dar te înțeapă puțin inima când te gândești că ai fi putut avea. Îți revii repede însă, „ce-mi pasă mie, hai, înapoi la jelit”.