Candva iubeam un baiat
Eram mica, la liceu. Ma indragostisem pana peste urechi de un baiat cu un an mai mare decat mine. Imi placea ca era asa, gen Backstreet Boys, cu parul semi-lung, slabut si sensibil. Toata scoala stia ca eu eram foarte indragostita de el si el era prea timid. Era asa, o pasiune stiuta, acceptata si consumata cu priviri timide, pe furis. Ca asa ne indragosteam noi pe vremea aia.
In toata perioada liceului, Ionut era undeva acolo, chiar daca eu aveam sau nu pe cineva. Culmea e ca nici n-as fi vrut sa se intample ceva intre noi, luasem foarte in serios partea aia cu “sa nu strivesti corola de minuni a lumii” si preferam sa-l stiu asa cum il cunoscusem: un baiat frumusel, la care visam, cu care schimbam priviri pline de sfiala.
Candva, la un moment dat, devenisem prieteni. Povesteam cate in luna si in stele, faceam schimb de casete audio, vorbeam despre carti, ne asteptam sfarsitul liceului ca sa ne ducem la indeplinire planurile marete pe care le aveam pentru viata. Eu urma sa merg la litere, el urma sa se faca avocat, mergea la facultatea de drept. I-am tinut pumnii la bac, in continuare aveam sentimente care ma faceau sa rosesc in fata lui, dar imparteam o prietenie speciala, crescuta din prea multa timiditate.
N-a ajuns la facultatea de drept, asa cum nici eu n-am ajuns la facultatea de litere. Ne-am reintalnit la doi ani dupa ce am terminat eu liceul (el terminase cu un an inaintea mea), la un chef, unde ne-am trait primul (si ultimul) sarut. Eram amandoi singuri si am fi putut sa transformam visele din liceu in realitate. N-a fost sa fie pentru ca…nu stiu. Pur si simplu niciunul dintre noi n-a vrut sa mearga mai departe.
Acum vreo patru ani l-am vazut in Metro, in Sibiu. Era ceva sef de departament acolo si mi se parea atat de nepotrivit lui. Am stat putin de vorba, bucurosi de revedere, mi-a spus ca ii e bine, ca il solicita jobul, dar ii place ce face si n-ar schimba asta. Pentru mine era acelasi baiat timid cu care schimbam priviri pe furis in pauze, acelasi idealist, chiar daca viata se pusese, cumva, impotriva viselor lui. Si impotriva viselor mele, de altfel.
Daca as fi stiut atunci ca va fi ultima oara cand il vad, l-as fi imbratisat tare. L-as fi strans in brate cu putere, as fi incercat sa-l fac sa stie ca, in toti anii acestia, el a ramas prima mea iubire, primul baiat de care am fost cu adevarat indragostita.
Un an mai mare decat mine. Doar asta imi suna in cap acum, de cand am aflat ca, de ieri, Ionut nu mai e cu noi si cancerul nu alege dupa sufletul omului. Dormi in pace, Ionut, sper din suflet sa fie adevarata treaba aia cu Raiul.
Tweet
