“Nu pricep nimic!”
“Si te rog sa imi explici, ca altfel fac o criza de nervi si incep sa sparg lucruri!”
Asa a inceput o conversatie in seara asta. Contrar a ceea ce (probabil) credeti, nu a fost o cearta intre iubiti. A fost o discutie cu treaba. De aia, munca sau cum i-o zice. Si vocea de la capatul celalalt al “firului”, calma, a continuat discutia: “na hai, nu te supara, iti explic eu tot; sa le luam pe rand, spune-mi ce vrei sa stii.”
Mi-am spus tot oful dintr-o suflare. Am acceptat ca sunt lucruri pe care nu le inteleg, mi-am asumat nestiinta si am cerut lamuriri. In timp ce faceam asta ma gandeam ce bine ar fi daca am putea sa ne acceptam nestiinta in lucrurile care se intampla cu noi, fara sa incercam sa gasim explicatii la tot ce intalnim. Sa ne pastram principiile si regulile, dar sa ne permitem o derogare de la ele, daca asta ne aduce o clipa de fericire. De aia de moment, dar care-ti mangaie toate nefericirile ulterioare.
__________________________________
Simt oboseala cum se scurge dintre tample direct spre degetele de la maini. In timp ce creierul mi se goleste de ganduri, mainile scriu si scriu si scriu si imi dau senzatia ca nu se vor opri niciodata. Mana dreapta tine pixul in mana si rostogoleste cuvinte pe foaia alba, brazdata de dungi abia vizibile. (“mi-era dor sa scriu de mana; maine merg sa pun o vedere la posta, o sa-i scriu maica-mii”) Realizez ca m-am blocat undeva si ca-mi va fi greu sa merg mai departe, sa ma adun si sa fac totul asa cum imi doresc. Macar scriu.
__________________________________
“Si cum ai de gand sa continui?” “N-am idee, stiu doar ca mai e putin, doar putin, si o sa reusesc sa le fac sa se roteasca. Inca putin.” Pixul scrie, in continuare, slove de mult uitate, ascunse parca in oboseala care se scurge dintre tample. Daca stiam ca oboseala si frustrarea imi fac pixul sa scrie singur, n-ar mai fi trecut atata timp…
__________________________________
“Imi salvez visele purtandu-ti mirosul in causul palmei. Undeva, la limita dintre somn si trezie te aud zambind si imi dau seama ca e absurd: zambetul nu se aude. Te vad doar in vise si nici atunci nu stiu sa-ti simt chipul. Te desenez de fiecare data cu buricul degetului aratator si ma minunez cat esti de diferit. As vrea ca o data, macar o data, sa ramai la fel, asa cum te-am lasat si sa nu ma mai bulversezi cu avalansa de nou. Nu vreau sa stiu nimic, lucrurile stiute nu vor putea fi date inapoi. Timpul meu are rabdare.”
__________________________________
Ce bine ca mi-ai invatat rasul. Ca il cunosti. Ca ti-l arat. Ca-l vezi in pasii mei care vin spre tine, ca-l simti in privirea mea chiar si atunci cand nu esti. Sau mai ales cand nu esti. Caci rasul asta e singura constanta din viata mea, de cand mi-am schimbat obiceiul de a-mi bea cafeaua; de cand ma tot adaptez la o noua zi, o noua saptamana, o noua viata. Tot noua, tot timpul. As muri atunci cand viata mea ar fi un continuu tabiet.
__________________________________
Vreau la mare. Si asta e tot din cauza ta pentru ca eu intotdeauna am vrut la munte.
Am cautat o fotografie ca sa se potriveasca cu un text. Nu cu textul asta. Drept urmare, am rascolit arhiva de poze si amintiri. It was fun. Da, nici eu nu pricep nimic.
Tweet
