O iubire la Paris

Paris. Orasul iubirii. Oricat de mult m-as fi straduit sa scot cliseul asta din mintea mea, se incapatana sa ramana undeva intr-un capat al gandurilor mele. Cautam iubirea in mainile celor care se plimbau pe strada, in sarutarile tinerilor de pe malul Senei, in imbratisarile oamenilor care stateau unul langa celalalt in cochetele restaurante pariziene.

ACEA iubire. Respect, prietenie, dragoste, complicitate, zambet, sustinere. Si ceva in plus, legatura aia care exista, se pastreaza si ramane vesnic. Utopie? Nu, nu cand e vorba de doi oameni care s-au gasit si pastreaza asta in suflet pentru tot restul vietii lor.

Aproape ma ridicasem pe varfuri, s-o simt macar in aer, daca trecusera deja patru zile si n-o vazusem nicaieri altundeva. Ochii mi se invarteam in cap si devenisem aproape frustrata ca nu exista. Intentionam sa ajung acasa si sa sterg din capul meu orice gand romantic as fi avut despre Paris si parizieni.

Apoi i-am vazut, in geamul unui restaurant de pe Ile St. Louis. Fata in fata, vorbind aproape insesizabil si zambindu-si unul altuia cu cea mai mare dragoste pe care mi-a fost dat s-o vad pana acum. El ii acoperea mana cu mana lui, ea era ca o scolarita, iar complicitatea din privirea lor era aproape tangibila. M-am oprit vizavi, cu rasuflarea taiata, de parca auzul respiratiei mele le-ar fi patruns si stricat lumea pe care si-o faurisera. La un moment dat si-au intors capetele spre mine si-au zambit. Am ridicat mana in semn de salut si aproape m-am inclinat a multumire.

Am plecat de acolo fericita. Gasisem iubirea, stiam ca exista, ca e acolo, ca se poate. Si mai tarziu, pentru ca deja drumurile si ochii mintii se deschisesera larg, am mai intalnit o iubire calda si complice.

Foto: Radu Badoiu

Tweet