Parfum din praf de stele

Incercam azi sa-mi aduc aminte care e prima mea amintire, sau macar care e unul dintre primele lucruri pe care mi le amintesc. Si cred ca nu e neaparat o amintire a unui fapt intamplat, ci mai degraba o imagine anume, insotita de un parfum: flacarile din soba cabanei bunicilor mei si mirosul de paine proaspata.

Primele lucruri din viata pe care mi le amintesc sunt legate de coltul acela de rai in care am copilarit: o tabara scolara in varf de munte, unde bunicii mei erau administratori. Nu stiu care a fost exact momentul in care am invatat toate cararile din padure, drumul care ducea spre Paltinis sau locul in care gaseai cea mai buna zmeura. Hoinaream cat era ziua de lunga, spre disperarea bunicilor mei care isi petreceau majoritatea timpului cautandu-ma, mancam zmeura si afine direct din tufa si beam apa de la izvorul meu secret (bineinteles ca toata lumea stia de el, dar mie imi placea sa cred ca e descoperirea mea). Nu imi prea cunosteam parintii pe vremea aia, ei erau in oras ocupati cu munca, asa ca momentul in care m-au luat de acolo si m-au dus intai la gradinita (pentru jumatate de an, trebuia sa ma invat cu un program, cu activitati etc) iar mai apoi la scoala, a fost foarte greu pentru mine, dar m-am adaptat repede si in curand mi-am gasit alte puncte de atractie.

De ce imi amintesc de asta acum? Pentru ca mi-e dor de amintirea pura a vremurilor de atunci, de felul in care ma jucam in zapada fara sa-mi pese ca sunt -10 grade, de lungul drum spre Paltinis alaturi de bunica mea, de bucuria pe care o simteam in fiecare zi fara sa stiu ca sunt fericita. Si pentru ca imi dau seama ca eu n-o sa pot oferi copiilor mei linistea aia, bucuria de a fi copil, n-o sa pot sa-i feresc de asfaltul innebunitor care ia locul verdetii, ca n-o sa stiu sa-i apar de nebunia din jurul nostru. Sper ca atunci cand o sa vina momentul, sa stiu ce am de facut. Pentru ca, dupa cate se vede, nimic n-o sa se schimbe, poate doar inspre rau.

Tweet