Respect si atitudine

Zilele astea, am mai spus, au fost zile de analiza. Poate din cauza ca se termina anul acesta (care, apropo, a fost unul dintre cei mai prosti posibili din viata mea si se pare ca se va termina la fel), poate din cauza ca incerc sa razbat, personal si profesional, si parca nu-mi iese nimic.

Facand o introspectie, am vrut sa realizez un fel de ierarhie a ceea ce e important pentru mine, pentru dezvoltarea mea ca om. Bineinteles ca nu am reusit sa pun totul intr-o ordine, poate si din cauza faptul lui ca importanta lucrurilor e datorata starii mele zilnice. Daca intr-o zi plec de acasa fara sa ajung sa-mi beau cafeaua, de exemplu, importanta cofeinei este vitala si trebuie sa imi iau “doza” cat de rapid, altfel risc sa transform ziua inceputa prost intr-un dezastru de proportii.

Am observat, in nenumarate randuri, cat de mult ma deranjeaza lipsa de respect a oamenilor fata de care eu am o atitudine loiala si corecta. Multi ar spune ca oamenii care nu ii respecta pe ceilalti, nu fac nici cat o ceapa degerata. Dar ce se intampla atunci cand, sa zicem, un om foarte important pentru tine, despre care aveai convingerea ca te respecta ca om, ca individ, ca facand parte, intr-un fel sau altul din viata lui, alege sa aiba un comportament total lipsit de consideratie?

Sigur, un om normal, in conditiile de mai sus, ar spune pa si la revedere, sa nu ne mai vedem, sa nu ne mai amagim. Dar, in cazul meu, aproape de fiecare data intervine chestia aia care macina, eterna intrebare :de ce?” Prostia mea intervine in momentul in care incerc sa am o discutie cu persoana respectiva, vroind parca sa intervin in sistemul lui de gandire cu dorinta exprimata de a readuce lucrurile la stadiul in care erau, fara sa tin cont ca sentimentele nu revin, odata pierdute.

Trecand printr-un divort in care minciuna si necinstea m-au transformat intr-o persoana mult prea suspicioasa pentru a putea continua relatia cu un om in care nu mai aveam incredere, am o teama aproape fiziologica de minciuna. Nu de orice minciuna, ci de minciuna aia spusa candid, ochi in ochi, fara urma de regret. De cele mai multe ori, reactinez urat si fac scandal cand se intampla o chestie de genul asta. In ultima vreme, insa, lucrurile astea imi provoaca o imensa tristete si se aseaza peste mine in forma de caramizi apasatoare de suflet. Si inchizatoare, pentru ca mi-l las inchis intre caramizile alea, precum o Ana a lui Manole, care va sta acolo pe veci sa tina zidul drept si de nezdruncinat.

Niciodata n-am fost genul de femeie care sa cerseasca iubirea cuiva. Niciodata n-am fost prietenul care se impune cu forta intr-o prietenie care nu mai duce nicaieri. Nu m-am impus nici macar in viata familiei mele, atunci cand n-am mai fost dorita, m-am carat pur si simplu. N-am tras de oameni sa ma placa si/sau sa ma iubeasca, dar daca s-a intamplat asta, a fost pentru ca ei au dorit asta si nu pentru ca am tras eu de ei. Consider ca asta e marea mea calitate, sa las lucrurile sa curga, fara sa fac eforturi supraomenesti ca sa se intample ceva bun.

Eh, uite asa o sa las lucrurile sa curga si de acum inainte, ghidandu-ma pe principiul “ce-o fi de-acum inainte…Dumnezeu cu mila”.

Tweet