Sa mai si visam despre socializare

Io, in ultima vreme, am devenit o persoana foarte sociala, asa. Adica merg la tot felul de intalniri de astea (unde, de fiecare data, ma pup cu mai multi oameni decat m-am pupat la propria nunta), de unde invat cum sa fiu si mai sociala decat sunt, ca pana acum numai asta am auzit: aduceti online-ul in offline! – refren repetat ca o poezie de-a lui Eminescu.

Intr-una din saptamanile astea mai “sociale” (adica dupa Webstock + o sesiune de pitching Startupdays), intr-o sambata, mai exact, nu ma simteam eu la o capacitate de care sa fiu multumita. Mi-era putin rau, aveam io niste probleme, mi-am luat un pumn de calmante si m-am culcat “de-amiaza”. Ceea ce am visat m-a invatat ca nu trebuie sa mai fac niciodata, dar niciodata, aceasta combinatie de calmante + somn + 4 horror-uri vazute intr-o saptamana.

Eram la o cetate (semana mult cu Cetatea Neamtului), intr-o padure, cum altfel, foarte deasa. Si eram acolo multi oameni, onlineri toti, ca faceam un reality show ce trebuia sa dureze o saptamana. Si in prima zi, veselie mare, hai sa socializam, sa radem, sa glumim, desi io nu ma prea simteam in stare sa fac asta.

Lider era un dude. Nush cine era, nu i-am vazut fata, dar mie mi se parea ceva dubios la el. La un moment dat, am plecat dupa lemne (?!), ca trebuia sa facem foc de tabara. Am luat-o prin padure si am ajuns la autostrada (ceea ce mi-a demonstrat ca visul meu nu era in Romania, de unde pusca mea autostrazi pe aici), dupa care ne-am intors inapoi, pentru ca noi fugeam de civilizatie, vroiam sa demonstram cat suntem de sociali in conditii vitrege de vietuire.

Dupa ce ne-am intors cu lemnele (nu ma intrebati care noi, ca nu stiu), dude-ul acela care era lider, a venit si mi-a soptit, malefic, asa, ca oricum o sa ne prajeasca creierele dupa ce terminam cu reality show-ul. Ceea ce m-a facut sa ma gandesc instant la o metoda de a scapa de acolo. Printre altele, trebuia sa ii atentionez pe ceilalti ca toata treaba asta e periculoasa si ca no, ii posibil sa murim, toti. Evident ca nimeni n-avea treaba cu mine, iar mai apoi am aflat ca erau toti drogati cu nush ce pastile care ii faceau sa rada.

Liderul de gasca s-a prins ca eu pot fi elementul dezbinator si mi-a varat si mie pe gat niste pastile de fericire, de alea. Dupa ce le-am luat, eram si eu la fel de zambareata, doar ca mi-era cam frica, pentru ca stiam care va fi finalitatea. Dar tot radeam si ii spuneam aluia ca “no, vezi, pot sa zambesc si io atunci cand nu-mi vine”. “Da, zicea ala, dar o trebuit sa te drogam”.

Pana la urma s-au prins si ceilalti colegi de cetate ca e ceva putred in Danemarca, au trimis niste semnale morse pe undeva prin padure si niste oameni au venit sa ne salveze. Erau condusi de…Bobby Voicu. Pe motocicleta. Aici m-am trezit razand, cum naiba sa vina Bobby sa ne salveze?

Deci, ii bine cu socializarea, dar iti poate da cosmaruri. Si amu, hai cu analiza :))

Tweet