Seven Pounds

Am vazut si eu, in sfarsit, filmul asta. Da, e unul dintre cele mai bune filme vazute in ultimul timp si asta nu pentru ca ideea filmului e una nemaivazuta, ci pentru ca te face sa te intrebi tot filmul ce naiba i s-a intamplat omului. Iar cand afli, totul devine clar, transparent si de inteles.

M-a impresionat felul in care Ben/Tim a ales sa-si puna capat zilelor, desi, in continuare, sustin ca sinuciderea e un act de mare lasitate, pe care personajul a contracarat-o, oarecum, cu scopul acelei sinucideri. Si tocmai acest scop ma face sa spun ca filmul e o mare fictiune. Ca nu exista atata iubire pe lumea asta incat sa dai tot din tine in asa fel incat altii sa poata trai. O sa-mi sara unii in cap ca sunt prea cinica si ca nu mai stiu sa vad sentimentele pure ale celor din jurul nostru. Eu sentimente pure si lipsite de egoism am avut numai cand am fost mica, atunci cand ii spuneam bunicului meu ca il iubesc. Si poate nici atunci nu erau extraordinar de pure, pentru ca de obicei imi afirmam iubirea atunci cand se pregatea sa-mi spuna o poveste, insa sentimentele mele erau reale.

Acum? Am ajuns sa facem totul din ambitie si ne oferim iubirea celor care ne ofera ceva in schimb. Nu mai stim sa dam neconditionat, intotdeauna avem un scop (chiar daca nu constient). Pana si Ben/Tim si-a descoperit iubirea pentru oamenii buni abia dupa ce si-a dat seama ca nu poate trai simtind vina aia suprema atarnand deasupra crestetului, ca o ghilotina care asteapta sa cada.

Am plans cand s-a terminat filmul. Si am plans mult timp dupa aceea, dandu-mi seama ca, desi noi toti ne dorim sa iubim pur si simplu, viata tumultoasa ne face sa ne indreptam atentia spre lucruri care nu au nici o legatura cu sufletul. Uitam de noi, uitam de prieteni, uitam de familie, uitam ca, pana mai ieri, o raza de soare dimineata ne facea sa zambim. Azi spunem doar: “iar nu vad nimic, ca-mi intra soarele-n ochi”.

Tweet