Sunete

Auzea ploaia pe geamul mansardei. Picura incet, grav si mohorat, desi era trecut de miezul noptii si n-avea cum sa stie daca norii erau chiar asa de amenintatori. Putea doar sa banuiasca cantitatea de gri, dupa stropii pe care ii auzea lovindu-i geamul.

Cu cateva zile in urma, intinsa pe canapea cu o carte in mana, isi dadu seama cata liniste e in jur. Erau sunetele linistii absolute, fara macar o melodie care sa se auda, chiar si in departare. Se uitase la ceas si era miezul zilei, o ora la care, in mod normal, orasul era viu si incarcat de viata. Acum, insa, linistea asta atat de surda ii spargea timpanele si, paradoxal, nu se putea concentra deloc la subiectul cartii.

Se ridicase in capul oaselor cu o lentoare care o enerva teribil. Sigur, era vacanta, iar vacanta e numai si numai pentru a-ti fi lene, dar parca atata nemiscare nu era buna. Scoasa din minti din pricina linistii, sunetul soneriei o facuse sa tresara brusc, aproape daramand masuta pe care incercase sa puna cartea chiar cand soneria a inceput sa sune. “Ce ciudat”, isi spuse, cu voce tare. “E Craciunul, cine vine in vizita de Craciun?” (in timp ce se gandea la asta, ii venea sa rada; ce ciudatenii si oamenii astia, stau inlemniti in loc, punandu-si intrebari, cand ar fi mai simplu sa actioneze pur si simplu).

Cand cobora scarile se uita la papucii de culoare portocalie, care isi dezvoltasera o viata a lor, departe de viata ei. Erau acei papuci care o faceau sa se simta foarte confortabil si pe care ii parasea cu greu atunci cand trebuia sa-si puna picioarele obosite in cizmele de care deja se saturase. (Si cand te gandesti ca iarna abia incepuse) Papucii aia puneau stapanire pe simturile ei si ii dadeau siguranta de “acasa”.

Dar la usa nu era nimeni. Nici macar pe strada nu era vreun suflet. Isi scoase capul afara pe usa, uitandu-se in stanga si in dreapta, scrutand orizontul in speranta ca va vedea pe cineva care fuge. Macar atat. In schimb, cu coada ochiului vazuse un pachet mic, invelit cu grija in hartie creponata (cine Dumnezeu mai foloseste hartie creponata in ziua de azi?). Legat cu sfoara din aceea maro. De fapt, legat era mult spus, mai degraba “innodat” era descrierea corecta.

Lua pachetul, tematoare. Cine sa-i faca ei asa cadouri? Si, mai ales, de ce asa misterios? Nu stia sa fi speriat vreodata pe cineva care ii facuse vreun cadou, chiar daca habar n-avea sa primeasca vreunul. Mai degraba prefera sa daruiasca, era mai frumos sa privesti lumina din ochii celorlalti. Il puse la ureche, sperand ca sunetul dinauntrul hartiei de impachetat creponate avea sa-i dea un indiciu despre ce urma sa gaseasca atunci cand va desface pachetul.

Purtata de ganduri si de ne-sunete, reveni in aceeasi pozitie pe care o parasise cu putin timp in urma: culcata pe pat, cu ochii la micul pachetel care acum se afla pe masuta din living. N-avea curaj sa-l deschida si isi dadea seama cat de ridicola e. “La urma urmei, e doar un cadou”, isi spuse, cu voce tare. Cand isi auzi neincrederea din voce, impinse pachetul si mai departe. Dintr-o data, cu o forta pe care o surprinse si pe ea, se ridica de pe canapea si merse hotarata la bucatarie, sa ia o foarfeca cu care sa taie sfoara.

Dar pachetul era gol. Doar o alta bucata de hartie creponata era inauntru. Fara niciun mesaj, fara nimic care sa semene macar a cadou. Acum era si mai descumpanita si se intreba cine si de ce se joaca asa cu sufletul ei. Cand suna telefonul avea deja impresia ca universul isi batea joc de ea. Dupa care, uitandu-se pe ecranul telefonului, a inteles tot.

O suna tata.

Tweet