The Sunset Limited

Alb și Negru. Viață și moarte. Veșnic și efemer. Dacă ai putea avea veșnicia acum și aici, l-ai primi pe Domnul în sufletul tău? Dar dacă viața de după moarte ar însemna întâlnirea cu toți oamenii care ți-au trecut prin viața pământeană, ai vrea să-i întâlnești chiar pe toți?

Nu e o pledoarie pentru creștinism și biserică, dar e un bun început pentru o pledoarie pentru viață și moarte pe care am auzit-o aseară, timp de vreo ora și un pic, de la Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki, în spectacolul „The Sunset Limited” (UNTEATRU, regia: Andrei și Andreea Grosu). Un spectacol cât o revelație, și nu exagerez deloc.

M-au întrebat mulți după spectacol dacă mi-a plăcut și am răspuns foarte senină că nu. Nu are cum să-ți placă așa ceva. N-are cum să te încânte o discuție despre sinucidere când îți place prea mult viața – fie ea și mai puțin fericită decât ți-ai imaginat că o să fie.

M-a lovit? Da, foarte mult. M-am trezit îndoindu-mă de credința pe care o port în suflet și înfiorându-mă la gândul că aș putea să trăiesc acea viață de după moarte în care i-aș întâlni pe toți cei pe care nu vreau să-i mai văd niciodată. Cinic, nu? Probabil, dar tot cinismul, răutatea și îndoiala de sine ies la iveală atunci când ești spectator la înfruntarea asta de argumente între un credincios și un ateu.

Pe scurt, Alb vrea să moară în stația de metrou prin care trece The Sunset Limited. Negru vrea să îl oprească. Paradoxal, albul este sinucigașul, negrul este îngerul păzitor. Până la urmă, și diavolul a fost cel mai frumos dintre îngeri, nu?

Un tunet este tot acest spectacol. Un tunet care-ți pătrunde în suflet și face un ecou mai mare decât poți suporta. Am avut momente în care voiam să mă ridic de pe scaun și să plec. Pentru că eram atât de mult acolo încât am uitat că sunt la un spectacol, că totul e o ficțiune, că văd niște actori pe o scenă.

Dacă-l recomand? Categoric. Sunt convinsă că va răvăși gândurile fiecărui om care va ajunge să vadă acest spectacol. E mântuire de suflet și lepădare de Dumnezeu în același timp. Iar finalul…finalul e acel moment în care vrei, ca spectator să schimbi tot. Să-l oprești pe unul, să-l mângâi pe celălalt. Să te iei pe tine însuți în brațe și să te bucuri de lacrimile care-ți curg nestăvilite pe obraji, zicându-ți în continuu: „Trăiești. Ești bine.”

Foto: Adi Bulboacă pentru Ideo Ideis 2016

Tweet