Spectacole pentru ochii minții – Profu’ de religie
Am scris de multe ori despre educație, mai ales despre educația care se face prin teatru, film sau orice altă formă de artă. Cred cu tărie că putem învăța dintr-un spectacol de teatru mai mult decât, de pildă, putem învăța într-un an de sociologie, la liceu.
La Ideo Ideis, în Alexandria, spectacolele invitate țin cont de un criteriu de selecție foarte important: să abordeze subiecte delicate, expuse într-o manieră simplă, fără complicături de regie, bine jucate, care să transmită într-un timp relativ scurt ideeaprincipală. Cu alte cuvinte, spectacole din care tinerii prezenți la festival să poată învăța ceva, în susținerea scopului festivalului, acela de a oferi educație alternativă prin teatru (sau artele spectacolului).
Unul dintre aceste spectacole a fost Profu’ de religie, montat de Teatrul Național din Craiova pe un text de Mihaela Michailov, în regia lui Bobi Pricop, care abordează delicata problemă a predării religiei în școală, cu toate exagerările aferente. În esență, acesta este un spectacol despre adevărul fiecăruia și felul în care noi, ca individualități, alegem să interpretăm adevărul în funcție de experiențele personale.
Adevărul nu este niciodată absolut. Ceasurile noastre, de exemplu, nu arată niciodată ora la fel la toată lumea. Fie de la diferența fiecărui fus orar, fie de la reglajele aproximative pe care le facem ceasurilor pe care le purtăm la mână. Mângâierea unui om nu e percepută la fel de oamenii care o simt și oamenii care o văd. Și exemplele ar putea continua la nesfârșit.
Adevărurile unora pot distruge viețile celor care au alte adevăruri. Proful de religie din spectacolul văzut ieri seară era unul dintre oamenii sincer preocupați de starea de bine a elevilor lui, iar o mângâiere pe genunchiul uneia dintre eleve (pentru a verifica dacă genunchiul rănit la ora de spor s-a umflat) a devenit subiect de știre de importanță națională. Dintr-o dată, adevărul lui, adevărul elevei și adevărul unei colege au fost mult prea puțin importante. A contat adevărul mamei și adevărul opiniei publice, judecători de seamă a tuturor problemelor sociale apărute din neant.
Când revolta și indignarea își fac loc în sufletele noastre, e destul de greu să ne păstrăm obiectivitatea. Când ni se pare că se întâmplă o nedreptate, e dificil să așteptăm dovezi. În schimb, accesul trunchiat la informație e suficient pentru a ne face o părere, iar dreptul la liberă exprimare ne lasă să împrăștiem noroiul mai departe, fără niciun fel de consecințe.
Sper că liceenii prezenți aseară în Casa de Cultură din Alexandria să fi înțeles, măcar puțin, că adevărul tuturor nu trebuie să fie niciodată și adevărul lor.
Foto: Vlad Catană | Ideo Ideis 2015
Tweet
