Timișoara mea după 11 ani

Timișoara mi-a devenit casă în urmă cu 11 ani, în, poate, cel mai greu moment al vieții mele. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, a fost prima (și ultima, până acum) oară în care am acționat exclusiv datorită impulsului de moment. Am plecat din Sibiu cu o mână de haine, televizorul (cumva, deși era un televizor vechi și prăfuit, am simțit nevoia să-l iau după mine), 500 de lei și amintirea unor visuri sfărâmate. N-aveam un job, n-aveam un apartament închiriat (nici n-aș fi avut cu ce să-l plătesc, oricum), dar aveam ceva mult mai de preț: doi prieteni care mi-au promis că-mi poartă de grijă până mă pun pe picioare (fizic, psihic și financiar). Mai apoi, prietenii ăia care au grijă de mine, s-au făcut mai mulți. C-așa sunt eu, norocoasă.

11 ani mai târziu mi se pare că drumul acela de demult dintre Sibiu și Timișoara, pe care am plâns în fiecare secundă, s-a întâmplat acum două vieți. Sibiul mi-l iubesc în continuare, dar orașul ăsta din care scriu acum e ceea ce unii numesc un vis împlinit. Nu-i spun așa pentru că visele mele se împlinesc constant, iar Timișoara îmi lasă loc să îmi construiesc altele. Sunt mulți oameni buni aici. Muncitori. Calzi. Lângă care pot crește în fiecare secundă, cu care am muncit, am plâns și am râs de nenumărate ori.

O descopăr pe ea, doamna Timișoara, în fiecare anotimp. E cochetă doamna asta, își schimbă straiele constant și, mai presus de orice, mi se pare că în fiecare zi poartă ruj roșu intens pe buze. Uneori mă enervează, ca orice femeie care irită altă femeie, dar, în final, n-am cum să nu o admir. Să fiu recunoscătoare pentru ceea ce simt: că m-a primit cu brațele deschise și mi-a devenit casă. Pentru sentimentul că aici n-are să mi se întâmple niciun rău, niciodată. Pentru toate greutățile cu care m-a lăsat să mă lupt. Pentru toate bucuriile pe care mi-a fost dat să le simt aici.

Uneori, când noaptea țipă mai tare a liniște, am senzația că îi simt inima bătând. Mai ales în nopțile de vară, mai spre dimineață, când o umbră de răcoare trece prin geamul deschis larg. Cred că nu e noapte de vară timișoreană (că verile mele sunt destul de ocupate prin alte părți) în care să nu zâmbesc. Și fac asta de 11 ani încoace.

Știu, e doar un oraș. Parcuri, clădiri, străzi și alei. Poluare. Betoane. Pentru mine, însă, nu e doar atât. E locul meu, un loc pe care nu demult mă gândeam să-l părăsesc, doar ca să urmez un alt vis. N-a fost să fie (visul, adică), dar orașul ăsta rămâne aici, să mă mângâie când simt că e prea greu.

Aceasta de mai sus e o declarație de dragoste. Mulțumesc, oameni care faceți ca orașul ăsta să fie atât de viu.

Tweet