Dupa cum multi stiti deja, vineri am fost ejectata, la propriu, de la locul de munca. Asta n-ar fi o problema, hotararea conducerii coincidea cu a mea, de ceva vreme nu mai simteam ca e locul meu acolo. Treaba foarte misto a fost ca am fost concediata atunci cand mergeam la buda. Pur si simplu mi s-a spus “azi e ultima ta zi aici”. Evident, au exitat cateva cauze ale ciufuteniei fostului meu sef, dar nu suntem la balci si nu am de gand sa expun aici chestii care tin de confidentialitatea firmei si nici nu vreau sa le expun problemele personale in vazul lumii.

Insa ieri, cand am fost acolo cu gandul pasnic de a incheia toata treaba intr-un mod foarte omenesc, animata fiind de discutia de vineri in care mi sa spus, citez, “pentru mine banii nu sunt o problema, fa-mi calculul pe cat ai sa primesti si vei primi luni toti banii”, am constatat cu stupoare ca n-a fost deloc asa. Ca mi s-au imputat chestii imaginare (a se citi ca nu mi s-a dat nici o explicatie pentru lipsa banilor), la fel cum am fost mustrata pentru faptul ca am cele mai multe minute vorbite, de pe telefonul firmei, in conditiile in care EU FAC VANZARI.

Ideea e alta: nu poti sa lucrezi cu oameni care au impresia ca sunt buricul pamantului si ca tot ce zic si fac e cu titlu de axioma. Nu poti sa ceri diplomatie cand ti se spune “te-o durut in pizda de lucrarea de acolo” (da, cu cuvintele astea). Nu poti sa ceri comportament profesional, cand conversatia conducerii cu clientii (si angajatii) se desfasoara pe un ton care ar pune in dificultate un tenor care a absolvit 3 conservatoare internationale.

As fi putut sa cer omenie. N-a fost cazul. Trebuia sa ma astept sa nu mi se dea toti banii, desi deschiderea mea a fost maxima: am plecat lasandu-le cadou toata munca mea pe un an, chiar daca nu-mi mai primisem salariul de doua luni, chiar daca nu mi se mai deconta benzina de vreo 3 luni, chiar daca…

Noi sa fim sanatosi. Doar ca pe mine nu ma calca nimeni pe cap.

Ma trezesc. Futu-i, iar e fara un sfert deja. Sar in papucii de casa, trag niste haine din dulap si ma intorc spre pat. Ma uit la el cum doarme si imi vine sa-i dau un ghiont, sa-l trezesc. Pe de alta parte, il vad cat de linistit doarme si ma bucur ca nu-i treaz, ca amandoi suntem ciufuti dimineata.

Merg la baie, fac toaleta de dimineata si…sunt gata de plecare. Dar nu pot pleca fara laptop si iar tre sa intru in dormitor. Imi iau laptopul cu cata grija pot si gata sunt. Ma incalt si ma uit pe geam: ce zi e azi? Parca trebuia sa fim undeva pe la mijlocul lui martie, dar afara e peisaj de “Jingle Bells”. Si, probabil, e frig rau.

Ajung la masina, noroc ca am parcat in fata scarii. In namol. Ce naiba, aseara nu era acolo. Namolul, zic. Iau frumusel maturicea pentru zapada si da-i si lupta. De data asta nu eram in tocuri, dar orisicat, nu mi-am dorit noroi pe cizme. Deloc.

Curat masina, plec, in sfarsit. Ajung la birou. Parchez in balta si ma dau jos din masina nestiind ca urmeaza sa fac o baie racoritoare la picioruse. Viata e minunata. Parol!

Mic PS offtopic: particip la concursul de pe Ebucataria. Regulamentul pentru votare se gaseste aici, iar votul se poate da aici, cu click pe stelute (toate cinci, daca va place). Multumesc. Daca o sa castig, promit o masa delicioasa si lipsita de calorii, colesterol si alte chestii daunatoare

Io nu stiu de unde vine moda asta cu “nu va facem factura, ca e prea mica suma”. Ce-i cacatul asta? In lege scrie clar:

“Nu sunt obligate sa emita facturi firmele care realizeaza urmatoarele tipuri de operatiuni:

- transportul persoanelor cu taximetre;

- transportul persoanelor pe baza biletelor de calatorie sau a abonamentelor;

- livrarile de bunuri prin magazinele de comert cu amanuntul si prestarile de servicii catre populatie, consemnate in documente, fara nominalizarea cumparatorului;

- livrarile de bunuri si prestarile de servicii consemnate in documente specifice.

Totusi, obligatia emiterii de facturi pentru operatiunile enumerate anterior intervine in momentul in care beneficiarul solicita factura in mod expres.” (extras de aici)

Nu scrie nicaieri despre o suma minima care poate fi scrisa pe factura. Ba din contra, daca ceri, ca si beneficiar/client, trebuie sa primesti nenorocita de hartie, ca asa-i legea.

In multele mele delegatii prin tara, am fost nevoita de multe ori sa pun bani din buzunarul meu, pentru ca nu primeam factura de la restaurantele la care ma mai opream sa mananc. Placa era aceeasi: “trebuie sa aveti o consumatie de 100 de lei ca sa va emitem factura”. Pai cu dracu’ sa mananc eu, singura, de 100 de lei, ca doar nu gaseam cate un Mariott in fiecare oras prin care treceam. Obosita fiind, intotdeauna imi era lene sa ma cert cu ospatarul/seful de sala/patronul/administratorul.

Azi, un prieten a patit o chestie similara: a vrut sa cumpere un filtru pentru nush ce chestie la un motor, i s-au cerut 30 de lei, a solicitat factura si i s-a spus, senin, ca suma e prea mica pentru factura. Degeaba i-a explicat ca, doamna, imi trebe, ca nu ma pot deconta doar cu bonul fiscal, a fost trimis la plimbare.

No, astia trebe calcati cu garda, zic.

Acum o saptamana si un pic primeam un mail care ma bucura foarte tare: eram invitata sa scriu pe Pandora’s, un blog la feminin, care, ca idee, semana foarte tare cu ceea ce eu si Dojo am incercat sa facem la un moment dat.

Primele mele doua articole au avut, fiecare, cate o comentatoare infocata care s-a straduit sa imi explice cat sunt eu de proasta si de frustrata ca incerc sa imi exprim niste pareri personale care nu coincid cu ale lor. Evident, fara argumente punctate, doar pe principiul “esti proasta, du-te dracu’, io nu-s de acord cu ce zici pentru ca pitong” (cc @OviSirb).

Atitudinea mea vizavi de aceste doua cititoare a fost una destul de zen, incercand sa pun in practica ceea ce am invatat zilele trecute: sa nu ma simt criticata, ci sa iau totul ca pe un feed back venit din partea celor care isi aloca timp sa lase un comentariu la respectiva scriitura.

Din pacate, trebuie sa recunosc ca sunt destul de afectata, pana acum am mai fost combatuta si pe blog, dar intotdeauna disputa s-a desfasurat cu argumente bine dezvoltate, fara sa existe atitudini jignitoare si remarci ofensatoare. Aici nu-i numaram pe cei care m-au injurat, aia exista si vor exista oricand. Iar acum ma gandesc serios sa renunt la ceva ce-mi place, doar pentru ca nu stiu daca sunt pregatita sa fiu calma si placida in continuare, sa nu bag in seama micile rautati gratuite ale celor care ma citesc.

Insa, deocamdata, voi scrie acolo in continuare, pentru ca mi se pare un proiect minunat, pe care il voi sustine oricum, chiar daca fac parte din el sau nu.

Teoretic, e primavara. Practic, avem intre 2 si 4 grade afara. Asta la noi, ca la Bucuresti ninge de rupe. Desi e atat de frig, eu simt cum lumea se trezeste la viata ca dintr-un somn greu, mai greu, mai timid, dar cu o forta care incepe sa se simta tot mai tare.

Si eu ma trezesc. In ultima luna, viata mea s-a schimbat complet. La fel si perceptia despre oamenii din jurul meu. Ma simt mai stapana pe mine decat m-am simtit vreodata. Ma implic in tot felul de proiecte, am avant si energie si incep sa ridic capul, sa vad ce fac oamenii si sa le simt pulsul.

Azi, acum, o iau pe alta cale. Din nou singura, puternica, bataioasa, asa cum m-am redescoperit in ultimul an. Am de trimis multumiri catre un singur om care, prin felul lui de a fi, mi-a readus aminte cine sunt.

La multi ani, mie, bine m-am regasit!

Multa lume stie deja ca am aparut intr-un interviu al ziarului Adevarul, editia de Timisoara. Am primit o multime de felicitari de la multi oameni dragi care au fost incantati ca “m-au dat” la ziar.

Recunosc, ideea ma incanta si pe mine atunci cand am dat interviul. Pentru ca ma intalnisem cu respectivul reporter inainte de licitatia pentru Daniel Raduta si ma bucuram ca pot sa spun povestea evenimentului si pot sa multumesc oamenilor cu care am lucrat. Si, cu toate ca eram prinsa pana peste cap cu ultimele pregatiri, mi-am rupt o jumatate de ora sa vorbesc despre ceea ce se intampla acolo, despre munca noastra, despre tot, mentionand de la bun inceput ca nu vreau sa fiu doar eu cea care primeste meritele pentru actiune.

Ieri, am fost socata sa vad ca tot ceea e discutasem cu reprterul respectiv, a disparut in neant. Oamenii mentionati de mine parca nici nu au existat vreodata, ceea ce am spus despre actiune nici n-a fost macar amintit, iar tot ceea ce s-a scris a fost preluat din articolele de pe blog, aproape cu copy/paste.

In momentul in care m-am enervat, un om a carui parere o respect si o apreciez mi-a spus asa: “data viitoare, sa te inveti sa ceri intrebarile pe e-mail”. Probabil ca de acum inainte asa o sa fac, daca va mai fi cazul.

Imi cer scuze tuturor celor care au lucrat cu mine si care nu s-au regasit in articolul respectiv. A fost o munca de echipa si vreau sa multumesc tuturor inca o data pentru eforturi: Mile, Ramona, Cristina, Raul si Amalia.

Ieri va spuneam ca am trimis niste sesizari la diverse institutii din Timisoara. Scrisoarea mea catre ei, suna asa:

“Buna ziua,

Va trimit acest e-mail pentru a semnala o problema care persista de mai bine de un an de zile.
Calea Mosnitei este aproape impracticabila din cauza apei care defuleaza din canalul existent in apropiere de Retim, care formeaza o balta imensa si care provoaca o coroziune a drumului.
De asemenea, toata acea apa este un adevarat focar de infectie, deoarece se intinde pe o portiune de 100 de metri patrati, fiind un real pericol pentru toti cei care lucreaza la firmele din apropiere (depozitarea deseurilor Retim se face la aproximativ 50 de m de canalul care defuleaza). Sa nu mai vorbim de faptul ca, existand gropi mari si imposibil de ocolit, toate masinile sunt in pericol de a iesi din aceasta zona, cu o pana, o roata rupta, o baie de ulei sparta etc.
Intr-un oras de talia Timisoare, nu este normal sa vii la munca si sa te temi pentru sanatatea ta, asa cum o fac eu si colegii mei de o vreme incoace. Pentru exemplificare, va atasez un link catre un film in care se vede foarte clar ca problema este una stringenta si nu suporta amanare.

http://www.youtube.com/watch?v=XhoMuxxpPcU

Va multumesc si astept un raspuns.

Cu stima, “

Azi, primesc urmatorul raspuns de la Marius Onetiu, Director Directia Edilitara:

“Buna ziua,

Referitor la problema sesizata de dumneavoastra de pe strada Calea Mosnitei.
In cursul saptamanii trecute s-a executat bransamentul electric la statia de pompare de pe B.dul Industriilor ( langa SC Azur SA), sistemul de canalizare din acea zona fiind astfel pus in functiune. La sfarsitul acestei saptamani, vineri-sambata, se vor executa lucrari de racordare ale canalizarii din cartierul Plopi la acest sistem nou realizat.In acelasi timp va fi refacut si carosabilul in zona afectata. Prin aceste lucrari situatia semnalata de dumneavoastra va fi rezolvata definitiv.
Va multumim pentru intelegere!

Cu stima,
Director Directia Edilitara,
Ing. Marius Onetiu”

Cu alte cuvinte, pana luni nu ar mai trebui sa avem fantana noastra arteziana proprie si personala, iar in maxim o luna, ar trebui sa avem drum practicabil.

S-o vad si pe asta.

Din pacate, sunt unele locuri in Timisoara care arata mai rau decat dupa un bombardament atomic. Culmea, aceste locuri nu sunt in afara orasului, ci in locuri unde exista multe firme, depozite si, mai ales, multi angajati. Care vin la munci cu masinile, ca nu prea ai cu ce sa ajungi pana in cartierul Plopi, in zona industriala. Mai exact, in Calea Mosnitei.

De o bucata de vreme, ma plimb si eu pe acest drum. De fiecare data imi e teama ca o sa rup o roata, o sa sparg ceva pe dedesubtul masinii sau, pur si simplu, o sa fac o banala pana care ma va forta sa ma dau jos din masina taman in balta care se intinde pe o suprafata de 100 de mtri patrati, plina de microbi, bacterii si alte lighioane nevazute.

S-au facut sesizari de catre toate firmele care presteaza activitati in zona. Nimic. Nici o reactie. Indiferenta totala. Macar o injuratura de la autoritati sa fi primit, dar nici pe aia n-au avut chef s-o dea inspre noi.

Problema e grava. Apa defuleaza din canalul care vine dinspre un cartier intreg si se infiltreaza prin deseurile de la Retim, compania de salubrizare, care are depozitul de deseuri la mai putin de 50 de metri de canal. Toata zona asta e o bomba ecologica si nimeni nu face nimic. Am trimis mailuri la primar, viceprimar, DSV, directia de urbanism, apa-canal etc. In continuare, fara raspuns.

Ce ziceti, ma ajutati sa promovez videoclipul asta?

Aseara eram mai mult decat obosita, dar trebuia sa fac un efort sa ma adun si sa ma pregatesc de concertul Phoenix. Nu ii mai vazusem de 5 ani, de la concertul pe care l-au avut pe stadionul Inter, din Sibiu. Nu stiam la ce sa ma astept. Daca era sa ma iau dupa tweeturile pe care le vazusem toata ziua, ar fi fost o pierdere de timp. Daca era sa ma iau dupa ceea ce inseamna Phoenix pentru mine, abia asteptam sa ii aud.

Cand am ajuns, era lume destul de putina. Ora anuntata ca fiind cea de incepere a concertului era 20.00, drept urmare la 19.30 eram acolo. Proasta miscare, deoarece concertul a inceput la 21.00. Au inceput cu o “Ciocarlie” rock, mega misto si apoi au ridicat sala in aer cu “Nunta”. Da, venise multa lume, probabil cei care nu apucasera sa ajunga la Sala Olimpia cu o zi inainte au profitat de o a doua ocazie.

Au cantat de toate: “Mesterul Manole”, “Fata Verde”, “Mica Tiganiada”, “Andrii Popa” si altele pe care acum nu mi le mai amintesc. Desi aveam o durere crancena la genunchi, Tandarica m-a ridicat de pe scaun si m-a adus in fata scenei sa aplaud si sa bat ritmul cu tobele lui. Magnific. Cristi Gramm a fost incredibil de bun aseara, a avut niste solo-uri de chitara cum rar mi-a fost dat sa vad la un concert live. Au fost chemati la bis de doua ori si ultimele doua piese au fost “Timisoara” si “Pasarea Phoenix”. Nu era om in Fratelli care sa nu cante cu ei, sa bata din palme si sa sara. E adevarat, a contat foarte mult ca solistul a fost Bogdan Bradu, pe care vocea il duce extraordinar de bine.

Bineinteles, nu pot sa zic numai de bine, desi o parte din nemultumirile mele sunt discutabile, avand in vedere ca totul s-a petrecut intr-un club, prea mic pentru toate instrumentele de pe scena. Sunetul era destul de neclar, microfoanele se auzeau prost (probabil din cauza ca erau prea multe), iar momentele de microfonie interveneau destul de des. Probabil toate astea erau normale, ei fiind prea aproape unii de ceilalti. Omul de la mixer asudase in cateva ore cat nu asudase tot anul trecut, probabil, ca primea cate un semnal de pe scena o data la 30 de secunde. Totusi, sa nu fim rai, per ansamblu a fost acceptabil si ma bucur ca am putut sa fiu acolo sa-i ascult.

O alta chestie, insa, m-a cam enervat. Concertul a avut trei parti, adica s-a prelungit perioada de spectacol propriu zis cu niste pauze, destul de deranjante pentru ca era luni si cred ca nimeni nu avea chef sa stea la concert pana dupa 12 noaptea. Pana la urma, am suportat pauzele cu brio, pentru ca muzica difuzata de club a fost absolut fabuloasa. Cred ca am convins-o pana si pe @Cristina_TM ca Fratelli e un club misto, in care merita sa iti petreci cate o seara de weekend.

Si va las cu piesa mea de suflet de la Bogdan Bradu. V-am zis ca imi place omu’ asta de nu mai pot?

Am vrut sa iti scriu cateva cuvinte pe unul din fluturasele pregatite pentru invitatii nostri de la cina de sambata. Am luat pixul in mana si am atarnat asa, cu el in aer, negasindu-mi cuvintele. Mi-am dat seama ca am nevoie de mai mult decat de cateva randuri ca sa pot sa iti spun macar o parte din ceea ce vreau sa iti transmit.

Cand am aflat de povestea ta, mi se parea inca un caz trist, inca un om bolnav cu care soarta a fost nemiloasa. Am scris un post despre tine, am pus niste bani in cont si mi-am zis ca nu pot sa fac mai mult. Apoi, am mai vorbit cu niste prieteni despre tine. I-am rugat sa puna niste bani in cont. 10 lei, 50 de lei sau 100 de lei, cat au si cat pot. Apoi am vorbit cu Adi Hadean, care vroia sa vina sa gateasca pentru noi, la Timisoara si care a zis ca putem organiza o licitatie pentru a strange mai multi bani. Apoi am vorbit cu Mile, care a avut magnifica idee de a face toata treaba asta organizat, cu oameni multi si mari.

Am inceput o goana nebuna, iar ceea ce a iesit s-a putut vedea sambata. De cate ori ma plangeam ca sunt obosita si nedormita, ma gandeam cat de obosit trebuie sa fii tu. Cate nopti ai stat cu ochii in tavan, tremurand de teama pentru ce se va intampla cu tine si cu copilul tau inca nenascut. Ce lupta trebuie sa fie in sufletul tau pentru ca nu poti sa dai confort si siguranta familiei tale. Gandindu-ma la toate astea, oboseala mea trecea ca si cand n-as fi simtit-o niciodata.

Acum doua zile am stat de vorba cu Ruxa, despre tine. Imi amintesc perfect ce a spus: “Daniel nu este asa cum il vezi in poze. Daniel e slab, i-a cazut parul, poarta tot timpul o masca pe fata, pentru a se proteja de virusi. E foarte grijuliu cu Raluca, nu-i pasa ca e bolnav, se poarta ca si cand el duce fraiele familiei si trebuie sa-si protejeze sotia si copilul pe care il poarta. Nu, nu arata ca in poze, deloc. Cred ca ochii…da, ochii sunt la fel. Se vede in ei bucuria de a trai.”

Iar acum, vreau sa iti multumesc ca m-ai trezit. Pe mine si pe toti ceilalti care spun ca nu pot face nimic sa schimbe ceva. Sa ma inclin in fata ta pentru omul despre care mi-au povestit altii ca esti si sa iti promit ca eu nu ma voi opri la tine. O sa zambesc fericita atunci cand te vei intoarce in tara, sanatos, dar o sa plec mai departe sa mai intind o mana altor oameni care au nevoie de mine.

Curaj, Daniel, nu esti singur.