Cea mai mare teama
Mie nu mi-e frica de foarte multe lucruri in viata asta: nu mi-e frica de boli (asta pentru ca ma cred invincibila si am senzatia ca eu nu ma pot imbolnavi), de oamenii rai de pe strada (oricat de puternic ar fi un individ am senzatia ca pot sa-l bat crancen, datorita adrenalinei si instinctului de supravietuire – da, stiu, iar ma cred invincibila), nu mi-e frica nici s-o iau de la capat personal sau profesional.
Mi-e frica de durere, dar asta o pun pe seama unui imbecil de dentist care mi-a smuls o masea cu tot cu gingie, a fost prima oara cand am lesinat de durere), dar nu atat de teama cat sa n-o pot infrunta, atunci cand e cazul. Ca trebuie sa fac o injectie sau o operatie, mno, asta e, strang din dinti si plec la razboi, cu un singur gand: “no, apai n-oi muri chiar amu’.”
Insa singura teama adevarata e teama de penibil. Ba, is de-a dreptul terifiata cateodata, cand tre sa vorbesc la vreo conferinta (noroc ca se intampla foarte rar), cand mai merg la o emisiune TV (mai ales cand e in direct, daca ma pierd, aia e, n-am cum s-o dreg) sau cand merg ca o doamna, pe tocuri, pe strada, si ma impiedic de-o piatra. Imi vine sa intru in pamant de rusine.
Situatiile penibile ma sperie in somn si imi dau cele mai crancene cosmaruri. Chiar acum doua nopti am visat o chestie cu Dem Radulescu (omul a murit de mult, se pare ca e viu in subconstientul meu), eram la un party in care un tip mascat a venit la mine si a inceput sa ma bruscheze si sa imi vorbeasca urat, eu m-am enervat si am inceput sa urlu la el cum ca cine naiba ii el sa ma jigneasca. A venit langa mine, si-a dat ochelarii de soare jos si mi-a zis: “Cam cine crezi ca sunt eu?” Era dem Radulescu (!!) toti cei din jur radeau, numai eu eram super jenata ca am vorbit asa urat cu el. Deci poftim, minte de femeie cu traume.
Sunt situatii penibile in care ma pun singura, intotdeauna fara sa vreau (cred ca niciun om sanatos la cap nu vrea asta), dar sunt altele in care ma pun cei din jurul meu, fie ca e vorba de iubiti, colaboratori, cunostinte, sefi sau colegi. Asa ca fac tot posibilul, intotdeauna, sa ma feresc de penibil, ca nu reactionez chiar ca o doamna cand se intampla asta.
Situatii penibile de povestit aveti? 😀
Tweet
Tu dai exemple de “vise cu situatii penibile” si vrei ca noi sa-ti povestim intamplarile noastre ?
Nu e prea corect … dar nah…
Acum vreo 3-4 saptamani , in Timisoara, la Iulius …ma grabeam sa ajung la cinema city sa prind rezervarile la film si cum nu stiam prea bine pe unde sa ajung (am mai fost o singura data la Avatar acolo) am luat scarile rulante care coboara si cand mi-am dat seama, pe la jumatatea drumului, am inceput sa alerg in sens invers de mersul scarilor si bineinteles, in mare agitatie s-a intamplat inevitabilul…am ajuns sus si m-am rostogolit putin … ma bucur ca nu m-a filmat nimeni…cred 😀
Mie mi-e destul ca am recunoscut public de ce ma tem cel mai tare :)) (multumesc ca ai impartasit momentul tau penibil, care nu e chiar atat de penibil, totusi)
Da. Dar nu imi fac placere. Si eu sunt ,,terorizat” cum bine zici tu.
Despre mine nu zic, dar despre tine, da-mi voie sa s[un ca este din prea mult bun simt. La perfectiune, de aceea, gafele dor, prea mult.
Bucura-te ca esti inzestrata cu simtul penibilului, ce le lipseste multora, cum e si simtul esteticului.
Cateodata ma bucur, alte ori nu, mi se pare ca la mine-i prea pronuntat :))
Pt mine e cam penibil sa cazi pe scarile rulante dintr-un mall in vazul a catorva sute de oameni ..zic doar
Mie nu mi se pare deloc penibilă situaţia. Dacă te-a bruscat şi a vorbit urât, putea să fie şi Iisus că merita muştruluit.
Am şi eu una cu un actor: eram cândva la o masă cu oameni importanţi,eu un om mic pe-acolo şi m-am nimerit lângă un domn mai în vârstă. A tot intrat în vorbă, a discutat despre o grămadă de chestii, tot aducea vorba de actorie, eu habar n-am avut cine era. Se vedea clar că omul e ultragiat că nu sunt impresionată cu cine stau de vorbă, eu total stupidă …
Până la urmă am aflat că era Ion Besoiu. Şi tot cu el o fază: a rugat ospătarul să-i cheme un taxi; ospătarul întreabă: pentru? (în sensul că pentru ce direcţie) la care răspunsul actorului vine: pentru maestrul Besoiu …
hey, nu e chiar atat de simplu. eu de teama am amanat pana in vara.
chiar zi de zi mi se intampla, cand sunt trecut la tabla si nu stiu nimic, dar absolut nimic… ajungand sa ma uit lung spre problema si sa inchei printr-un lung “ahhhhhh” :))
Ehe…ai cazut vreodata in biserica, in vazul tuturor de Pasti, cu capul in poala popii si cu mana in tava cu bani?