Cred

Serile de luni petrecute la munte, in compania unui om care-mi e prieten (Alex) si a unor tineri entuziasti (maxim 22 de ani au copii astia cu care mi voi petrece urmatoarele zile), imbie la povesti serioase sau mai putin serioase, la dezbaterea problemelor lumii, la privitul tineretii entuziaste care vrea sa schimbe mentalitati.

Discutand despre religie (ortodoxa sau nu) despre nesimtirea popilor si a elementelor pagane din traditiile bisericii romanesti si de pretutindeni, mi-am dat seama de un lucru: eu cred in Dumnezeu. Nu intr-un Dumnezeu de care sa-mi fie teama ca ma pedepseste, nu intr-o entitate care nu are altceva mai bun de facut decat sa-mi asculte mie rugaciunile si nici in batranul cu par alb si barba la fel de alba care diriguieste destinele tuturor, dupa cum are chef si dupa niste legi stiute si practicate doar de el.

Cred in ceva care ma apara. In ceva care face ca o situatie fara iesire sa isi gaseasca solutia atunci cand ma astept mai putin. Cred in mana aceea care m-a ferit de accidente “gata sa se intample” si in sclipirea aceea pe care cineva a pus-o in mintea mea atunci cand nimic nu mai avea sens si totul parea sa se prabuseasca pentru mine.

Am avut si momente in care m-am suparat pe El, pe moarte si pe boala din lume. Cand nasa mea a murit, Dumnezeu n-a mai existat pentru mine, era doar un egoist care lua langa el ceea ce iubeam foarte tare. La fel s-a intamplat cand au murit bunicile mele (langa care am crescut) si inca sunt momente in care ma intreb cum ar fi fost viata mea daca tatal tatalui meu ar mai fi trait macar atat cat sa il cunosc si eu si sa nu mi-l amintesc din povestile parintilor.

Cumva, insa, ranile s-au inchis si am invatat sa pun ura pe pauza. Spun “saru’mana pentru masa” de fiecare data cand termin de mancat, fie ca sunt singura sau cu cineva. Zic “Doamne ajuta” de fiecare data cand plec la drum si in fiecare seara, inainte sa ma pun la somn, imi fac cruce. Nu stiu de ce, nu sunt vreo religioasa, anul asta am fost la biserica o singura data, de Paste, si asta din cauza ca Ana Bulgar a tinut neaparat sa ne duca la biserica in seara de Inviere.

Poate ca e dorinta de a sti ca, odata cu maturitatea, cineva nu a incetat sa te tina de mana atunci cand parintii sunt departe sau poate dorinta de a nu te simti complet singur in momentele grele. Cert e ca ma simt confortabil asa, desi nu voi incepe sa bat bisericile, manastirile si nu voi vrea sa caut sfaturi de viata de la calugari sau popi ametiti de anafura.

Sunt curioasa: voi credeti in Dumnezeu (sau in ceva care va fereste de rau)?


25 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *