In goana dupa noi

Cred cu tarie ca povestile oamenilor pe care ii intalnesc ma cresc spiritual si ma fac sa am niste valori adevarate in viata. Cred ca pot sa ma inspir din ceea ce fac ei bun si ca pot sa aleg sa nu vad sau sa nu judec ceea ce ei fac rau, acest rau fiind stabilit dupa propriile masuri, dupa experientele cele trecute.

Avem in noi lucruri de care nu vom scapam niciodata. Dorinte, vise, poate planuri care nu ne-au iesit, stau cuminti si asteapta cele mai nepotrivite momente pentru a iesi afara. Sunt si oameni pe care ii purtam mereu in gand, oriunde mergem si orice facem, indiferent ca mai stim ce e cu ei sau nu. Eu sunt fascinata de imaginile care imi apar in minte, despre oameni pe care nu-i pot plasa exact in timp si spatiu, dar de care imi amintesc brusc, ca o rafala de vant care imi mangaie fata si apoi dispare la fel de repede cum a venit.

“Sunt cea mai mare visatoare ascunsa pe care o cunosc, n-am pic de luciditate in realitatile mele. Cand citesc o carte ma vad personaj, cand merg cu trenul ma visez in hamac. Am invatat sa ascund asta atat de bine incat nici eu nu mai cred in visarea mea. Imi reamintesc tineretea aia de 20 de ani, atunci cand simteam ca trebuie sa stau, sa ma opresc si sa ma uit in spate la ce-a fost cu putin timp in urma. Sa ma bucur de senzatii chiar si mai tarziu, chiar daca momentul e trecut. Inchide ochii, aminteste-ti. Sa nu uiti nici ce-ai simtit, nici de ce ai plecat.”

Povestile oamenilor din jurul meu sunt ravasitoare, cateodata. Unii au infruntat moartea si vorbesc despre asta cu seninatatea cu care eu spun ca azi am baut doi litri de apa. Si bucuria lor cea mai mare nu e ca au invins moartea, ci ca i-au ajutat si pe altii sa faca la fel. Suntem in goana dupa noi insine, zi de zi, si nu-i vedem pe cei care se opresc sa intinda o mana, ca un gest reflex. Sunt anonimi, ca nimeni nu se lauda cu salvarea vietilor, acesti ingeri se hranesc cu luminile din ochii celor a caror mana o tin strans si pe care n-o lasa decat atunci cand totul e bine.

Ei se impaca si cu trecutul si isi fac loc pentru multi altii in viitorul lor. Ii pun in sertare ale sufletului, se bucura de cat de vie le e lumea si nu se hranesc cu rautati care le-ar putea lua din sertare pregatite pentru oameni. Traiesc totul cu o explozie care n-are nimic din cutumele stupide pe care noi, astia banali, ni le impunem. Au curaj, un curaj pe care l-as vrea atat de tare, insa, din lasitate, nu-l mai cer pentru ca nu vreau sa stiu prea curand cum e sa te iei la tranta cu moartea.

Asa ca, in goana dupa mine, stau pe margine si admir viata. Cateodata mai scriu despre ea, cateodata ma las s-o mai si traiesc. Dar de aici, de dupa perdea, viata e mai sigura.

*Suportati-ma putin, stiu ca n-am nicio noima. Zilele astea am intalnit oameni care m-au pus serios pe ganduri, de o mie de ori mai buni si mai calzi decat voi putea fi vreodata. Oameni generosi si senini, pentru care nu mai exista “nu se poate” sau “hai ca azi suntem precauti, cine stie…” Poate nu total fericiti, dar care imbratiseaza viata cu pasiune.

Tweet