Nu mai plange, mama, ca-i rusine!
Ma uit pe geam la cerul fara pic de nor si-mi amintesc cum am adormit aseara cu ploaia batandu-mi in velux-ul de deasupra capului. Picurii mari si grei bateau in acoperisul mansardei, linistindu-mi visele si gandurile prea agitate. Intotdeauna mi-a placut sa adorm ascultand sunetul ploii, plansul cerului imi aduce cea mai mare abandonare in somn.
Am crescut cu ideea atent repetata ca a plange e o rusine. De cate ori ma loveam sau aveam o drama (la varsta frageda, un 8 la matematica era o drama, mai ales ca purtam snurul galben al comandantului de detasament), mama imi spunea sa nu mai plang, tata ma ameninta cu bataia, “sa-ti dau motiv sa plangi!”. Mai tarziu, rusinea de a plange era perpetuata de prietenele mele, care ma sfatuiau intelept: “doar nu vrei sa te vada ALA plangand!” (ALA fiind vreun baiat oarecare, obiect al pasiunii adolescentine de moment – pleonasm, stiu).
Uite asa, am crescut inghitindu-mi lacrimile. “Nu plange, mama, pai daca te vede taica-tau plangand crezi ca se mai poate tine pe picioare?” Intotdeauna cineva suferea sau, dimpotriva, se bucura, daca eu plangeam. Nu mai contau lacrimile mele, conta doar reactia celor din jur, caci lacrimile aduc dupa ele un soi de incantare masochista si in niciun caz nu trebuie sa fim slabi in fata cuiva. In fata gurii lumii, in mod special.
Ani intregi mi-am dus supararile in mine, plangand un lac in interiorul meu, purtand un zambet plin de soare la suprafata. Habar n-aveam ca plansul inseamna ususrare, ca e exorcismul facut cand vrei sa scoti raul din tine. De la “faci riduri” pana la “ti se umfla ochii”, le-am auzit pe toate. Am ajuns o natie de invalizi sentimental, fara nicio sansa de a ne atinge maturitatea emotionala, pentru ca ne e teama sa aratam ce simtim.
Ziua in care am inceput sa plang a fost frumoasa. Plangeam si radeam in acelasi timp, nu-mi mai pasa de nimeni si de nimic. Acum plang cand sunt trista, furioasa, frustrata, obosita, dar si cand simt o mare bucurie, cand ascult muzica buna, care ma misca. Da, pana la lacrimi. Cei din jurul meu rad, da, cand ma manifest asa, dar niciodata nu-mi voi mai tine lacrimile. Fac parte din mine, asa cum si optimismul sau rautatea (de care nu pot scapa nicicum) ma reprezinta la fel de tare.
Ochii mei sunt limpezi, iar ridurile vin oricum, chiar daca n-ai nicio emotie toata viata. Iar cerul asta fara nori de afara e asa, sunt sigura, doar pentru ca azi noapte a plouat cu stropi mari si grei.
Little Girl Crying – Shutterstock.
Tweet
ai scris foarte frumos.
vreau sa iti zic ca nici invers nu este bine-parerea mea.
am avut o perioada cand dadeam frau liber lacrimilor, ca ma enervam, ca sufeream, ca ma rusinam, tot timpul din ochi imi curgeau lacrimi si plangeam ca sa ma descarc. nici asa nu e bine, ajunsesem sa plang din orice, nu ma mai puteam stapani si nu imi placea asta (nu m-am gandit niciodata la riduri sau ca se umfla ochii).
de atunci mi-am impus sa nu mai plang asa usor, ca prea devenise asta o obisnuinta, acum plang doar cand nu mai pot si ma simt mai puternica.
asta este parerea si experienta mea.
Ce articol frumos!
M-am regasit in el.
La un moment dat vedeam faptul ca plang si nu-mi pot gestiona emotiile negative sau pozitive decat plangand – drept un handicap. Sufeream ptr ca presiunea oamenilor din jurul meu asupra acestui lucru era atat de mare incat duceam un intreg razboi cu reprimarea propriilor lacrimi. Nu aveam de unde sa stiu ca asta imi va ingreuna sufletul pana la o explozie care lua numele de depresie. Impreuna cu vindecarea depresiei mi-am vindecat si handicapul. Am acceptat ca lacrimile si faptul ca ma emotionez sau ma enervez pana la lacrimi este ceva al meu, ceva cu care m-am nascut. Asa cum am par pe cap, picioare sa merg, asa am lacrimile care arata ca ma bucur, ma simt depasita de profunzimea unei trairi sufletesti… sau ma enervez extrem de tare, ori sufar mult. Toate iau forma lacrimilor. Si cand m-am impacat cu ele, nu au mai fost un conflict interior care ma macina prea tare!
Seara frumoasa si multumesc!
Lala, cred ca trebuie sa existe un echilibru in orice. Pana si in lacrimi
Monica, exact. Trairile noastre sunt parte din noi si nici noi nu putem fi autentici daca negam ceea ce simtitm. Eu iti multumesc!