Îți mai place de tine?

7887551850_0848b87da9_z „Dar ție îți place de tine?”

M-am blocat când am auzit întrebarea și habar n-aveam cum să răspund. Psihologul meu era cel care o adresase, iar primul instinct a fost să mă revolt și să spun „normal că-mi place, fiecărui om îi place de el însuși”. Înainte să deschid gura, însă, psihologul a continuat: „și gândește-te bine înainte să-mi răspunzi”.

Evident că nu-mi plăcea de mine. Poate pentru că trăind atâția ani cu certitudinea că trebuia să fiu într-un anume fel ca părinții sau prietenii să mă placă, îmi băgasem în cap că nu-s bună de nimic. Nu eram frumoasă, nu eram nici cea mai deșteaptă, fusesem un copil normal, cu griji normale, apoi un adolescent timid, ajungând la maturitate cu imens de multe frustrări. În relația cu oricine trebuia să demonstrez ceva, mă sinucideam cu munca de la 12 ore în sus doar pentru că trebuia să arăt că pot. Mă complicam în iubiri imposibile, din aceeași dorință de a demonstra că pot. Toate se învârteau în jurul demonstrațiilor și nici cu mine nu eram onestă, insistând să-mi spun că am o viață perfectă, că relațiile mele de iubire s-au destrămat din cauza lor, nu din a mea. Eu eram perfectă.

De fapt, eram atât de puțin perfectă încât mi-era teamă de singurătate. De momente cu mine în care să mă lupt cu toți demonii. În care să admit că cerșeam atenție pe oriunde mergeam, că mă îmbufnam oribil pentru toată neatenția primită, că făceam crize de tot felul doar pentru că cerșeam o iubire care niciodată nu venea cum voiam eu.

Primul week-end în care am avut ca misiune dată de psiholog să nu vorbesc cu nimeni (decât dacă e neapărat necesar), să nu ies, să nu socializez, a fost un coșmar. Ba mai mult, trebuia să-mi aloc o oră să mă uit prin poze vechi și să-mi amintesc momentele în care am făcut acele poze. Apoi trebuia să scriu despre acele momente, ce-mi aduc aminte că am simțit atunci. Și cu toate textele alea urma să merg la următoarea ședință de terapie.

A fost cumplit de greu și oricum nu mi-a ieșit. Prima oară când am luat teancul de poze l-am părăsit după cinci minute. A doua oară am rezistat vreo șapte. A treia oară n-am mai încercat, mi-am sunat un prieten și am plecat în birt. Era sâmbătă, rezistasem singură cam 24 de ore.

Am mai avut vreo câteva încercări, până mi-a ieșit. Mai bine de 50 de ore în singurătate, cu amintirile mele și cu mine. Concluzia după acele zile a fost una singură: dacă aș vrea să fiu prietenă cu mine, nu mi-ar plăcea, că nu-s un om plăcut. Îmi răsunau în cap vorbele psihologului: „dacă tu nu te placi, cum vrei ca alții să te placă?”

Lupta cu noi înșine e una grea din care nu ieșim aproape niciodată învingători, ba chiar e destul de traumatizant. De fapt, ăsta e scopul: să ieșim cu zidurile jos, cu sufletul în palme și cu răni pe care să le vedem. Prima regulă a vindecării unei răni e să fie vizibilă. Ori dacă noi ni le ascundem, cum naiba să le mai putem pansa spre vindecare?

De la momentul primei lupte cu mine au trecut mulți ani. Încă am momente multe în care mă mai lupt, dar măcar un lucru s-a schimbat de atunci și până acum: mă plac și îmi place să petrec timp cu mine. Merg sute de kilometri prin țară, singură în mașină, și nu mă plictisesc, nici nu intru în depresie că n-am pe cineva cu care să schimb o vorbă. Am mai învățat să-mi dau timp, să nu mă grăbesc, să le iau pe toate așa cum vin. Uneori, „toate” astea înseamnă o perioadă în care sănătatea nu-i cum aș vrea să fie sau profesional ar putea fi mai bine sau personal poate că ar fi frumos să fie altfel. Însă știu acum că eu sunt cea care deține controlul și că nu mai e nevoie să demonstrez nimănui nimic.

În altă notă, și în iubire e cam la fel: mai important decât „te iubesc” (cred că) e „încă te plac foarte tare”.

(plecat de la o discuție cu un om drag, pe care-l plac mult, dar pentru care sufăr că nu se place)

Photo credit: garryknight via VisualHunt / CC BY


No Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *