Ramas bun, Daniel

“Hooo! Dar ce ma strangi asa tare in brate? Nu plec nicaieri, abia am venit.”

“Pai te strang, abia am asteptat sa te cunosc. Ma lasi sa te mai imbratisez o data?”

“Bine, hai!”

Am stat o ora de vorba. Poate mai mult. Poate mai putin. Nici nu conteaza acum cat am stat atunci. Niste ochi calzi si un zambet mare pe fata. Era slabit, dar fericit.

“M-am nascut din nou, stii? Odata cu fiu-meu. Dar sunt fericit. O sa fiu bine. Si vin la Timisoara cand o sa fiu si mai bine.”

N-a mai apucat sa vina la Timisoara, gandurile miilor de oameni din Romania si din afara ei n-au izbutit sa tina cancerul deoparte. Si, cu toata lupta lui pentru viata, a gasit putere sa lupte si pentru viata altora, pentru a face in Romania o clinica pentru transplant de celule stem. A luptat cu boala, cu altii, cu sistemul.

Si a invins moartea. O data, ca de cate ori poti face asta? Si-a vazut copilul, l-a tinut in brate, s-a plimbat cu el de mana, si-a imbratisat sotia, a fost cu familia lui. Mult, putin, cine suntem noi sa judecam…

Sunt furioasa si, totodata, sunt atat de trista. Si ma gandesc ca acolo sus lui Daniel ii e bine si ne vede si ne cearta ca-l plangem, in loc sa ne bucuram ca nu-l mai doare nimic.

Drum bun acolo unde mergi, Daniel, sa te mai uiti din cand in cand si la noi. Sigur ajungem sa mai stam iar la povesti intr-o buna zi.


3 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *