Un text fara noima

Cred ca am scris si am sters de o suta de ori. Am atatea subiecte in minte, dar nu ma hotarasc sa scriu despre nici unul (sa nu va aud ca nu stiu sa scriu romaneste, mi se pare o penibilitate absurda noile reguli cu “niciun, nicio”).

Motivul pentru care am unele retineri (bine, multe retineri) este ca blogul asta este deja citit de foarte multi oameni. Ma bucura nespus de mult lucrul asta, asta inseamna ca voi considerati ca merit cateva minute, zilnic, din timpul vostru. Pe de alta parte, dilemele cu care ma confrunt zilnic (prin actiunile proprii sau prin intermediul altora) nu mai pot fi expuse aici, la sueta, pentru ca sunt oameni care n-ar vrea sa-si citeasca povestile intr-un spatiu public.

Totodata, am observat ca eu n-am probleme. Cel putin nu unele pe care as vrea sa le impartasesc aici, pentru ca rezolvarile lor stau doar in mine si in felul in care imi coordonez actiunile. In afara de problemele de sanatate, despre care nu scriu pentru ca nu vad sensul, n-am chestii majore. Insa, in jurul meu, sunt tot mai multe persoane care fac tot felul de chestii care, din punctul meu de vedere, par desprinse dintr-un vis de ala absurd, in care se intampla chestii fara legatura intre ele. O femeie care iubeste doi barbati pentru chestii diferite, un barbat care nu-si poate continua viata fara sa se blameze de esecul casniciei lui, un alt barbat care nu poate sa-si lase in urma vechea relatie pentru ca inca o considera pe acea femeie ca fiind cea mai potrivita pentru a-i sta alaturi, o alta femeie care inca se adapteaza la statutul de mama, desi asteapta al treilea copil si asa mai departe.

Oamenii astia fac parte, mai mult sau mai putin, din viata mea. Cu unii am contacte zilnice, cu altii mai sporadice. Problemele lor apasa greu pe umerii mei pentru ca sunt omul care ii incurajeaza oricat de des poate. Ma bucur sa stiu ca sunt un fel de stalp pentru ei, desi am senzatia ca nu le mai fac fata, cateodata. Aseara, de exemplu, am iesit sa ma plimb cu masina, sa ascult muzica si sa-mi pierd din ganduri. Am sfarsit prin a vorbi la telefon cu un prieten si, de la starea futirisita in care ma aflam, am trecut la rasete si nostalgie, ceea ce inseamna ca oamenii astia stiu sa dea la fel de mult pe cum cer.

Si, de fapt, aici vroiam sa ajung. Ca oricate probleme ar avea ei, cei din jurul meu, stiu ca o sa-si gaseasca o rezolvare si ca starea asta apasatoare prin care trec, va ajunge la un sfarsit. Pana atunci ii sustin offline, cu toata dragostea mea, desi am simtit nevoia sa ma exprim si aici. Asta in cazul in care vreunul dintre ei se indoieste, iata, au dovada scrisa ca le sunt alaturi 😉

Tweet