Lucruri pe care nu vreau sa le stiu

Toti suntem niste voyeuri, asta e un lucru de netagaduit. Toti vrem sa aflam lucruri intime, personale, despre oamenii pe care ii admiram, fie ei actori, pictori, muzicieni sau…presedinti. Vrem sa stim ca sunt oameni, ca pot face greseli, ca au temeri, ca se simt descumpaniti, uneori, in fata vietii, la fel cum ne simtim si noi. Ca nu-s niste supraoameni si ca au dorinte, vise, ca fac greseli. La fel ca noi.

Ei bine, sunt lucruri despre ei care ar trebui sa ramana ale lor si doar ale lor. Sa iubeasca in intimitate, sa planga in intimitate, sa-si arate caracterul nu foarte placut tot in intimitate. Unii mari oameni, care au facut atatea lucruri bune pentru omenire, ar trebui sa fie lasati sa se odihneasca in pace si sa nu li se dezvaluie secretele la televizor sau pe marele ecran.

Hyde Park on Hudson e povestea de dormitor a lui Franklin D. Roosevelt, pusa in contextul unei mari intalniri politice, cea dintre presedintele Statelor Unite si regele George VI al Marii Britanii, intalnire care urma sa puna bazele aliantei din al doilea razboi mondial. Despre toata perioada, din punct de vedere politic si economic, a scris Vlad Dulea aici, explicand minunat si pe intelesul tuturor cat bine a facut acea intalnire de pe 10 si 11 iunie 1939.

Marea mea frustrare legata de filmul Hyde Park on Hudson e pur personala. Mi se pare ca viata personala a lui Roosevelt e atat de larg expusa in acest film incat ii minimizeaza statutul de presedinte american ce a schimbat soarta celui de-al doilea razboi mondial. Il reduce la un barbat care nu poate trai fara sex, fara sa controleze mintile femeilor, fara sa fie stapanul unor destine ale unor femei care n-au facut alt rau decat sa-l iubeasca. Daca filmul asta ar fi fost cu niste personaje imaginare, ar fi fost un exercitiu bun de cunoastere a unei vieti in care relatiile nesanatoase se afla la loc de cinste. Poate ca as fi putut sa-l privesc detasata, intelegand ca exista si astfel de manifestari de iubire pe lume, doar ca nu as putea sa accept asa ceva in viata mea.

In schimb, m-am umplut de nervi, constatand ca tot ceea ce ar fi trebuit sa ramana un secret a fost transformat in film comercial, cu un Bill Murray la inaltime (caci nu ma leg nici de prestatiile actoricesti foarte bune, nici de scenariul fara pata, nici de regie, de nimic din ceea ce presupune realizarea filmului), cu momente foarte amuzante. Un film bun, in ansamblul lui, dar foarte nefericit ca subiect.

Eu nu va recomand filmul, decat daca vreti sa va satisfaceti curiozitatea in privinta presedintelui american. O sa va lase un gust amar, o sa va frustreze, o sa va irite, o sa va faca sa plecati de acolo cu un milion de intrebari in cap. Si va mai zic doar un lucru, citat aproximativ din memorie, de la finalul filmului: “Daisy a murit la varsta de 100 de ani. Dupa moartea ei s-au gasit caiete si scrisori care povesteau despre relatia ei secreta cu presedintele Roosevelt si, incepand de atunci, relatia ei n-a mai fost un secret.”

PS: multumesc mult, Hoinaru, pentru invitatia la film.

Later edit: mi-am dat seama care e marele merit al acestui film: orice parere ai avea, e un film care nu te lasa indiferent. E dragoste sau ura, alb sau negru.

Tweet