Chiar nu se poate face nimic?
Ma pregateam de curatenie, nu curatenia aia ce tre’ facuta inainte de sarbatori (ce idiotenie mi se pare treaba asta), ci ordinea care trebuie facuta dupa niste saptamani de preumblari prin tara. Inainte de asta, mi-am zis sa mai dau cate un ochi pe bloguri.
Si am ajuns la povestea Andreei. Cititi-o, va rog.
Io o cunosc pe Andreea de vreo 4 ani. Suntem prietene. Acum vreo 2 ani si ceva, poate chiar 3, era o tanara obisnuita, cu probleme nici mai mari nici mai mici decat oricare dintre noi. Mama ei era deja bolnava de Alzheimer, insa il avea pe tatal ei, care se ocupa de treburile casei, de sotia lui care era tot mai bolnava pe zi ce trece. Apoi, intr-o dupa-amiaza de martie 2010, tatal ei a murit. Sec, scurt, fara ca macar cineva sa poata sa incerce sa il salveze. Si Andreea a inceput sa aiba grij ade casa, facturi, curatenie, caini si, mai presus de toate, de maica-sa. Incepand de atunci, nu a avut cateva luni de acomodare la situatie.
Fata asta isi pierde tineretea pentru ca statul roman nu vrea sa-i dea mamei ei un certificat de om cu handicap grav, ca sa poata fi internata la un spital in care niste oameni competenti sa aiba grija de ea, asa cum merita. Ca, oricat de bine intentionat ai fi, oricat de mult ti-ai iubi parintele, nu ai cum sa ai grija de el, cand are o asemenea boala. Pentru ca mama ei e bolnava grav, am asistat de foarte multe ori la conversatii dintre Andreea si femeia care o ajuta cu supravegherea cat timp e la munca. Nu cred ca va puteti imagina (nici eu nu pot) ce inseamna sa nu poti face nimic fara sa ai un om lipit de tine tot timpul, care te intreaba si cand e cazul sa mearga la baie.
Da, sigur, poate fi internata si cu certificat de handicap usor. Costa cam 3500 de lei/luna, bani pe care Andreea nu-i are. Bine ca mama ei a platit asigurari la statul asta care isi bate joc de ea, de Andreea si de toti cei care sunt in aceeasi situatie.
Chiar nu se poate face nimic? Absolut nimic? Nu exista vreun parlamentar in tara asta suficient de informat si bine intentionat care sa incerce sa schimbe legea asta? Sunt absolut convinsa ca testul ala de competenta, care se da la rezolvat fiecarui om cu probleme mintale, poate fi mult mai specific.
Ca mi-e teama ca prietena mea sa nu ajunga s-o ia razna de tot.
Tweet
Tu, mi-au dat lacrimile cand am citit.
Spusa de tine, povestea mea pare si mai trista… io nici nu-mi dau seama cateodata cat de grav e si nici nu stau sa ma gandesc pentru ca as putea avea o cadere psihica…
Dar, am si vesti bune, astept insa sa vi le dau la timpul potrivit, sa nu ma hazardez aiurea.
Multumesc mult pentru tot ce-ai scris. >:D<
Am zis-o de nenumarate ori, o zic si acum: nu e o poveste trista, e, mai degraba, povestea unei fete care s-a trezit ca e capul casei mult prea devreme. Te admir pentru toata puterea pe care o ai, eu nu cred ca as fi putut face cate ai facut tu.
Abia astept si niste vesti bune, ca ma doare sufletul cand ma gandesc ca numai de vesti rele ai avut parte.
Daca mai sustine cineva ca exista Dumnezeu, ii trag una in moaca. Am dat si eu mai departe, vedem ce iese. Legile de cacao din tara asta isi fac de cap din nou. Am avut de-a face si eu azi cu o parte din sistemul nostru de sanatate. E un mare rahat, daca se trece la contributie voluntara in sistem privat, sunt primul care face trecerea. Cat despre mama Andreei, rezista cat poti, poate vede vreun ONG strigatul de ajutor si o ajuta, ca statul roman nu o va face.
mda, asa e la noi la romanica. maica-mea a ramas fara un san din cauza cancerului, se trateaza deja pentru cancer la oase si a mai fost operata de doua ori tot pt cancer, dar trebuie sa munceasca in continuare ca cica e apta de munca…e o tara minunata, pentru care muncim si platim taxe deamboulea…
Andreea are talentul ăsta fantastic de a ne face pe mai toţi empatici. Ceea ce mă doare pe mine e că nu toţi sunt ca tine sau ca mine şi am auzit şi guri rele care o acuză pentru ceea ce face. Nu intru în detalii. Nu doresc nimănui să treacă prin aşa ceva, dar cred că nu putem niciunul să pretindem că ştim ceea ce e bine şi ceea ce e rău, nu atât timp cât nu am trecut prin asta.
Eşti un suflet bun, Nebuloaso, mă bucur să văd asta.
Mihai, nu Dumnezeu face legile in vreo tara. Oamenii le fac.
Flo, imi pare tare rau pentru mama ta, dar se pare ca e o luptatoare. Si cred ca daca inca poate munci, cumva e bine pentru ea, ca-si mai ia gandurile de la boala si mai povesteste cu oameni. Din cate stiu si am vazut in jurul meu, asta ajuta. Multa sanatate mamei tale, Sofiei si tie
Bloodie, Andreea e o femeie puternica, ar trebui sa fie exemplu pentru noi. Iar cei care o acuza de cine stie ce, sper sa fie sanatosi si in ptere si sa nu treaca vreodata prin ce trece ea. Ca doar asa ar putea intelege niste lucruri.
Oltea, daca tomata nu a luat-o razna pana acum atunci e bine. E o tipa puternica. In asemenea hal te intaresc chestiile astea de nu-i adevarat. Sa vezi ce inaltator e sa-ti supui copchilu din dotare la tot felul de chestii doar pentru a confirma statului roman ca sindromul Down nu se vindeca.
Am si io o nedumerire: ca tot e plina tara de tot felul de ‘medici’ care dau certificatele alea ca pe bomboane. Nu exista acum vreun destept din ala care da un certificat pe cateva zeci de euro sa o gaina sa faca o ‘exceptie’? Ca la cum stiu ca e mama Tomatei (am cunoscut-o acum 3 saptamani, fata NU MINTE cu nimic), de fapt nu e nicio exceptie, femeia NU e in stare sa aiba grija de ea nici 2 secunde. Uff..
Va multumesc tuturor pentru cuvintele de incurajare. Nu mi-am pierdut mintile pana acum, insa mi-am pierdut cumpatul de nu stiu cate ori. chiar si azi dimineata, cu o doctorita care nu merita. dar am facut-o pentru ca nu ma mai pot controla. Ma enervez si ma isterizez de fiecare data cand ceva nu iese cum vreau eu si cand vreau eu… si multa lume s-a indepartat de mine din cauza asta. dar cei care imi sunt prieteni adevarati au ramas alaturi de mine si m-au suportat. Abia astept sa le spun ca rabdarea lor nu va mai fi pusa la incercare.
Va multumesc inca o data.
Tomata, rabdarea prietenilor nici nu trebuie adusa in discutie. De aia sunt prieteni, sa te ia cu totul, cu probleme, cu bucurii. Te imbratisez
Mihai, Dumnezeu exista, dar nu ne trateaza pe toti la fel – asa cum vei afla si tu mai incolo, ca doara nu vei ramane la nivelul asta intelectual o vesnicie.
Situatia e valabila si pentru Parkinson, o simt din nefericire pe propria piele. O solutie punctuala pentru Andreea: exista centre private specializate in ingrijirea batranilor cu astfel de afectiuni, iar in provincie costurile sunt mai mici decat suma avansata (in Iasi exista un astfel de centru, administrat de BOR – Mitropolia Moldovei si Bucovinei, in care costurile sunt de 900 lei/luna; 3500 lei/luna e valabil mai degraba pentru Bucuresti).
Insa intr-adevar ar trebui gandita o rezolvare pe termen lung, pentru ca populatia Romaniei imbatraneste si nici nu vreau sa ma gandesc cate Andree (si Andrei) vor fi prin 2030…
Mi-au dat lacrimile.Am trecut putin timp printr-o experienta de acest tip,mama a fost in coma 2 saptamani,apoi 3 luni imobilizata la pat.A fost cumplit,medicii nu ma luau in seama,tata nu avea putere fiind si el abia iesit dintr-o operatie,nu vroiau sa o pensioneze de boala pe motiv ca poate isi va reveni,medicamentele costau 700 de lei,fara RMN-uri si alte controale necesare.Acum si-a revenit cat de cat,a reusit sa se pensioneze pentru ca eu s-a nimerit sa ma descarc de toata suferinta in fata comisiei si sa trag un mare bocet,are pensie de 500 de lei,costurile la medicamete fiind tot de 700.Am ajuns la concluzia ca statul roman sufera de autism sau poate ceva mai grav.
Andrei, asta a fost suma pe care mi-a zis-o Andreea acum ceva vreme, cam atat o costa un spital de aici, din zona. Sunt foarte multe boli pe care statul nu le ia in calcul, desi ar trebui. De aia zic, eu nu cred ca printre toti parlamentarii aia nu exista unul care sa propuna modificarea legii.
Rocsana, eu stiu cum e pentru ca si ai mei au avut-o in grija pe sora bunicii mele, care suferea de retard mintal avansat. Pe vremea aia (prin anii ’90) nu era chiar nimeni care sa ii poata ajuta in vreun fel, iar ea nici macar pensie de boala nu a avut, pentru simplul motiv ca nu s-a angajat nicaieri, niciodata, avand mintea unui copil de 6 ani. Nici ajutor social, nici nimic.
@ Andrei – in Timisoara exista vreo 2 centre de specialitate care costa intre 3000 si 3500 de euro, iar conditiile sunt de 5 stele. mama mea si bolnavii de Alzheimer, in general, nu au nevoie de 5 stele pentru ca nu apreciaza si nici nu constientizeaza. au nevoie sa fie ingrijiti, sa fie curat si strictul necesar. mai exista centre de stat in judet unde ajungi cu pile (in alea cateva bune, vreo 2-3), iar in altele nu vrei sa ajungi. Bolnavii sunt sedati pentru a nu pleca si pentru a nu-si bate capul personalul cu ei. Cu alte cuvinte, li se grabeste sfarsitul si stiu asta din cateva surse sigure. M-am interesat si la alte centre din orase mai mici (la Iasi nu intra in discutie sa o duc) si preturile sunt intre 1500 si 2000 de lei, asta in conditiile in care pe acolo e si salariul meu. Statului nu-i pasa de bolnavi, cum nu-i pasa nici de sanatosi, nu-i pasa de copii, cum nu-i pasa nici de batrani. Traim intr-o tara ostila si Doamne fereste sa ne imbolnavim.
pardon, de lei am vrut sa zic. 3000-3500 de lei. scuze.
@Groparu: Nu mai cred in nimic, pentru ca si mama mea s-a stins dupa ce a suferit mult in timp foarte scurt, tot din cauza cancerului la san. A facut si ea complicatii la oase (de care am aflat cu certitudine cu vreo 5-6 luni inainte sa se duca), complicatii care ar fi putut fi ameliorate daca asa-zisa doctorita la care mama mergea din 6 in 6 luni si-ar fi facut meseria. Nu am cerut niciodata sa o repare pe mama, pentru ca trecuse de mult de stadiul ala, ci doar sa o ajute cum poate. N-a facut mai nimic, a trimis-o acasa de fiecare data, desi mama simtea ca nu ii este bine. De-asta spun ca nu mai cred in nimic. Cazul de care discutam aici ar fi trebuit sa nu existe, la fel ca si multe alte cazuri.
Imi pare foarte rau sa aud despre mama ta. Unele chestii sunt intr-adevar inexplicabile si revoltator de nefiresti. Vezi copii cu cancer.
Atata numai ca de la a da vina pe Dumnezeu pentru ce se întâmplă urât pe lume nu este soluţia. Nu ştiu care este soluţia, dar în nici un caz asta nu e.
Îţi doresc multă sănătate şi să nu mai treci niciodată prin ceva care să fie nici de departe asemănător cu drama prin care ai trecut!