Prieteni, vorbe, bla bla bla…

Citind la Denisa leapsa despre prietenii adevarati, m-am gandit s-o preiau si eu, putin antonimic. Adica sa scriu despre bocancii in gura luati de la oamenii in care am avut cea mai mare incredere. Drept urmare, scriu. E posibil sa ma ia valul si sa devin licentioasa, pe alocuri. Sa purcedem, deci.

Am avut prima prietena adevarata in liceu. Eram atat de diferite incat toata lumea se intreba cum putem fi prietene: ea era o fire mai libertina, ca sa zic asa, iar eu, un copil care isi dorea sa mai fie copil, care nu incerca sa se maturizeze fortat. Desi dezvoltasem si alte prietenii (una dintre ele rezista si azi, dupa 16 ani), Dani era pentru mine prietena suprema. Asta pana cand, intr-o excursie fiind, mi-am capatat-o rau din cauza ei. Detaliile sunt nesemnificative, ideea era ca m-a tarat intr-o poveste de rahat care aproape m-a costat exmatricularea. Inca mai vorbim, dar nimic nu mai e la fel.

Apoi, am avut o alta prietena cu care eram impreuna tot timpul liber. Nimeni n-o prea placea, e genul ala de om care traieste din vietile altora, care discuta vietile altora pentru ca propria viata e extrem de anosta. O aparam intotdeauna de ceilalti, incercam sa le explic ca e un om bun care inca nu si-a gasit drumul in viata si ca nu trebuie s-o judecam pripit. Prietenia s-a stins brusc in momentul in care ea si-a gasit un iubit nou, care a venit cu un cerc nou de prieteni, iar cel vechi a devenit plictisitor.

Astea au fost prieteniile foarte marcante, care au durat ani multi si s-au stins in cateva zile. Desi experientele astea ar fi trebui sa ma lecuiasca, ma vad nevoita sa recunosc ca am aceeasi incredere stupida in oameni. Ma daruiesc cu totul, cu sufletul meu, cu experientele mele, cu mana mea intinsa si, aproape de fiecare data sfarsesc, mai saraca de veselie, de sentimente, dar cu un plus de vanatai undeva pe langa gura, depinde unde aterizeaza bocancul aruncat de asa-zisul prieten.

Si m-am saturat de oamenii care se agata de mine ca de un colac de salvare care ii aduce la liman si care, dupa ce m-au folosit si au ajuns pe tarm, ma arunca inapoi, sa ma duca mareea in larg. M-am saturat de dramele tuturor celor care au impresia ca nimeni si nimic nu e mai important pe lumea asta decat ei si probleme lor inchipuite. M-am saturat de cretinii speculanti care vad in mine omul capabil sa se lase pe sine pentru altii si se folosesc de asta pana cand reusesc sa suga si ultima farama de bunatate din mine.

Toate cele de mai sus sunt pentru cel mai recent bocanc in gura pe care l-am luat de la un om pe care l-am crezut, inainte de toate, prietenul meu. Un om langa care am fost alaturi nu pentru ca mi-a cerut-o, ci pentru ca am simtit ca are nevoie. Un om a carui mana am tinut-o strans, pentru ca vedeam tristetea ochilor lui. Un om care m-a sustinut cand am trecut prin cele mai ciudate momente din viata mea. Si cand viata lui a inceput sa-si revina la normal, m-am bucurat nespus, am simtit ca sprijinul meu nu a fost degeaba si ca ne vom gasi intotdeauna timp unul pentru celalalt, de acum inainte, chiar daca vietile noastre isi urmeaza cursul firesc.

N-a fost sa fie asa, pentru ca, din pacate, unii dintre noi nu stim sa apreciem niste sentimente sincere si pure. Afirmam ca stim sa deosebim lucrurile si sa fim alaturi de cei ce ne-au fost alaturi atunci cand am avut nevoie. Dar sunt doar vorbe, povesti spuse la o cafea, atunci cand vrem sa adaugam omul din fata noastra la o colectie imaginara…

dalida – parole parole
Asculta mai multe audio Muzica

Tweet