România care contează
Nici măcar pentru o secundă nu m-am gândit vreodată serios să părăsesc țara asta. Nu pentru că mă ține aici ceva anume, că nu e nimic serios care m-ar putea țintui de pământ. Poate doar sentimentul de aparteneță. De un loc definit de niște granițe de care simt că aparțin.
N-am o mândrie exagerată legată de țara mea. O iubesc, dar e acea iubire în care te mai și enervezi, mai ai probleme de tot felul, discuții, răzgândiri și reveniri. E o relație de dragoste, asta știu sigur, iar în dragoste nu e tot timpul roz. Cel mai mult e o relație de încredere. Că așa-i în iubire, mai închizi ochii și mai adaugi un strop de credință, chiar dacă nu totul merge bine.
De luni încoace mă plimb prin țară prin locuri prin care-am fost ultima oară în urmă cu trei ani (sau mai bine). De la Timișoara la Iași, de la Iași la Târgu Mureș, trecând prin Borsec Durău, Târgu Neamț, Piatra Neamț, Cheile Bicazului, Lacul Roșu. Cu multe opriri pe drum, cu câteva nopți de ședere în orașele cele două în care am avut treabă, cu mâncat la diverse restaurante sau lâncezit la câte un pahar de vin pe la diverse cafenele.
Peste tot am întâlnit curățenie, servicii bune, oameni relaxați, mâncare bună, cafea corectă și vinuri decente. Și mi-ar veni greu să cred că am avut noroc chiar de fiecare dată. La Iași, de exemplu, am stat două zile la Cuib (un restaurant cu grădină, mâncare vegetariană și produse locale), nu mi-a lipsit carnea și nici vorba bună după o zi lungă de muncă. Vizita la Palas Mall-ul atât de hulit de o grămadă de oameni ca se construiește exact lângă mărețul și istoricul Palat al Culturii s-a lăsat în capul cu meu cu câte un „wow” la fiecare pas. De altfel, acest „wow” m-a tot însoțit în Iași, orașul în care vatmanii opresc tramvaiele să te lase să treci și șoferii sunt civilizați în trafic așa încât o intersecție în care trebuie să aștepti să treacă toți ca să treci tu nu mai e ceva de speriat.
La Târgu Mureș mă salută ospătarii în două limbi când ajung la masă. Zic în ungurește și în românește (nu neapărat în ordinea asta), dar e un sentiment foarte fain să te știi în vizită în țara ta. Nu e nimic rău pe aici (poate c-o fi pentru cei ce locuiesc aici, dar așa sunt și pentru mine unele lucruri din Timișoara). Mâncarea de la Laci Csarda e divină, iar bunăvoința oamenilor de pe aici e evidentă, dar parcă nu-mi mai sare atât de mult în ochi, că încep să mă obișnuiesc cu ea cam prin toate orașele prin care trec.
România e tare mult schimbată în bine și asta nu se vede din fața laptopului. Nici pe Facebook. Se vede călătorind, încercând, simțind și testând. Zona asta de Românie e plină de turiști străini mirați până la Dumnezeu și inapoi de frumusețea locurilor noastre, având doar cuvinte de laudă pentru țara asta. Știu sigur, i-am auzit eu azi dimineața la micul dejun. Așa că poate ar trebui să mai lăsăm cârcoteala și să începem să mai umblăm prin țărișoara asta. Asta e România care contează, nu aia din știrile alarmiste. Iar după ce vedeți țara asta măcar jumătate din cât am văzut-o eu zilele astea, sunt sigură că veți spune și voi că totul se schimbă spre bine.
*Foto din Iași, needitate, făcute de subsemnata printre „wow”-uri
Tweet
