Patronul

Il stim cu totii: acel om care a avut o idee buna, la un moment dat, a implementat-o si acum isi da seama ca a venit timpul s-o creasca, chiar daca firma lui e pe piata de vreo 15 ani. Isi mareste echipa, suplimenteaza salarii, realizeaza importanta planificarii actiunilor, deschide noi linii de productie (sau largeste aria de produse si servicii) ca sa se adreseze unui target mai mare.

Prima greseala pe care o face? Cand e intrebat cui se adreseaza, spune, plin de emfaza: “ne-am marit capacitatea, acum ne adresam persoanelor in 7 si 77 de ani, cu venit mic spre mediu”. Desigur, dar doar daca afacerea ta presupune un magazin intr-o spalatorie de bloc de la parter, in care vinzi dulciuri, paine, zahar si prezervative. Altfel, ar fi bine sa targetezi real, in functie de specificul afacerii tale, nu de ceea ce ai visat azi noapte.

Afacerea lui, fiind o idee buna, se dezvolta fara ca el sa fie pregatit pentru asta. De ce? Simplu: doreste sa controleze totul, de la inceput la sfarsit, fara sa tina cont ca un bun manager e acela care se inconjoara de oameni mai buni decat el pe domeniile pe care sunt angajati. N-ai sa vezi patron cu o firma ce are o cifra de afaceri medie care sa accepte treaba asta. “Eu am avut ideea, cum sa fie altul mai bun decat mine? Pai daca e mai bun decat mine, sa-si deschida, dom’ne, afacerea lui!” Sigur, doar ca unii oameni nu considera necesar sa-si deschida un business de management, asa ca pot excela in compania altuia, chiar si numai pentru ca nu e implicat emotional in afacere si poate sa vada lucrurile dintr-o perspectiva proaspata si obiectiva. Out of the box, cum ar veni.

Patronul are idei pe care le vrea implementate. Ieri, daca se poate. Am avut un sef, pe vremuri, cu care aveam nenumarate discutii despre costuri inutile, pentru ca el visa (la propriu) niste campanii de imagine imposibil de implementat daca ne raportam la marimea companiei. “Think big!”, asta auzeam de la el. “Eu gandesc asa cum zici”, ii spuneam, “doar ca noi avem niste facturi de platit la un furnizor si nu ne permitem sa gandim in termeni de astia, ci ar trebui s-o luam mai incet.” Pana nu i-am pus pe masa costuri vs. eficienta, nu l-am potolit. El se visa cu firma pusa pe o cladire mare din Sibiu, chestie care n-avea absolut niciun fel de avantaj: scopul nostru era sa le aratam oamenilor unde avem magazinul si cum sa il vada fara sa intre intai la concurenta. (dealer de telefonie mobila, pe vremea aia erau cel putin 5 magazine ale concurentei, pe centru, pana sa ajungi la al nostru, indiferent din ce parte veneai)

Tu de ce n-ai venit cu ideile astea? Ca el, fiind om de vanzari, stie foarte bine cum ar trebuie sa faci lucrurile ca sa vinzi. N-are importanta ca si ideile tale sunt la fel de bune ca ale lui, uneori chiar mai bune. Ii vine o idee fixa si pe aia bate toba. Nu intelege ca oamenii sunt diferiti si strategiile variaza in functie de experienta fiecarui om. Un alt fost sef de-al meu (de la care am invatat cat pentru o viata de om, foarte bun afacerist) avea o idee fixa: sa punem un panou stradal. Ba chiar vreo 5. Sa platim o tona de bani pentru o chestie care nu ne aducea clienti sau ni-i aducea pe aia pe care nu-i voiam. Aveam depozit de flori (cu accent pe depozit), tinta noastra erau retailerii, deci nu ne interesa sa punem panouri pe strada care sa ne aduca in depozit oameni simpli, care voiau sa cumpere flori pentru nevasta sau pentru “doamna de la ghiseu” (oricare ar fi fost acel ghiseu). M-am luptat cu el vreo doua luni pentru asta, pana am ajuns sa ii spun ca eu refuz sa dau socoteala pentru profitabilitatea depozitului; daca el vrea sa-si cheltuie banii in felul asta, n-are decat, dar sa nu ma intrebe pe mine unde ii e profitul, ca o sa-l trimit sa-si vada panourile stradale si sa incerce sa-i ia neveste-sii cercei cu ele. Literal, asa i-am spus. N-a vorbit cu mine o saptamana, imi transmitea mesaje prin intermediari.

Sa ne fereasca Al’ de Sus si Sfantu’ Duh de patronul care isi extinde business-ul in Romania, dintr-o tara in care actele, contabilitatea, sistemul legislativ, in general, e lejer si simplu de inteles. Am stat cateva luni sa explic ca noi nu suntem in uniunea europeana (treaba asta se intampla prin 2006) si e foarte necesar ca facturile noastre de import sa coincida, fizic, cu marfa din camion. Ca eu imi pun semnatura pe niste acte, la fel si el. Si ca putem face amandoi puscarie: eu la mine in tara, el la el in tara. Ca marfa in plus in camion, nefacturata, egal, dupa lege, evaziune fiscala si ca amenzile inseamna ca esti iertat, nu pedepsit. Au trecut 8 luni si vreo suta si ceva de milioane in amenzi, ca sa inteleaga ca nu, scuza cu “am uitat sa pun alea pe factura, da’ vi le pun la transportul urmator” nu se accepta si e nasol.

Sa nu mai vorbim de contabilitate, ca seful asta al meu facea explozie luna de luna cand vedea ca trebuie sa plateasca impozit pe marfa aruncata. (stiti, florile sunt cel mai ingrat produs din lume: fiind marfa perisabila, se strica foarte repede cand n-ai grija cum trebuie) Pentru ca da, statul roman are stabilit un procent acceptat de perisabilitate. Tot ce trece de acel procent se considera vanzare la pret de achizitie si se plateste impozit. Degeaba ii spuneam eu sa nu mai puna marfa in plus peste ce comand, ca statul cere bani pentru depasirea procentului. Abia cand a trebuit sa scoata din buzunar cateva mii bune de lei a inteles ca trebuie sa ma asculte, chiar si numai din cauza ca stiu legile romanesti mai bine decat el.

Daca vrei sa vezi bomba cu ceas, spune-i patronului ca ideile lui nu-s bune si ar trebui sa te lase sa te tii de plan, ca de aia te-o adus acolo. Fa asta si-ti vei dori sa pleci in secunda doi de langa el, ca nu cumva sa scoata iataganul si sa faca din tine snitel vienez (de cal). Pentru ca furia lui va putea sa faca si asta, pe langa multe altele. Va da cu tine de pamant, ca apoi sa-ti serveasca argumentul suprem: “e firma mea, eu decid!” Pai daca tu decizi, ar trebui sa le spui si alora de la alte departamente ca le tai din salarii daca nu-mi dau informatiile de care am nevoie sau daca nu respecta niste regulamente. Tot pe vremea cand lucram la dealerul de telefonie mobila, se primeau amenzi de la companie pe tot felul de chestii: cartele pierdute, neatasate la contracte de schimbare de sim, rezultate proaste la mistery shopping, prezentare intarziata a stocurilor de telefoane subventionate din magazine. De astea. Fireste, eu eram trasa la raspundere, ca oamenii din magazine isi primeau salariile intregi. Pana cand am inceput sa le retin din salarii, pur si simplu. Ca daca el nu era in stare sa faca lucruri de astea, trebuia sa fie cineva si omul rau. Sigur ca n-au mai fost intarzieri la rapoarte, dar una din ideile mirifice rezultate din ilustra inteligenta a iubitului meu sef a fost asta: hai sa mai facem niste rapoarte zilnice, sa le mai dam de munca oamenilor din magazine, in alte formulare decat pana acum, iar la sfarsit de luna sa completam doua rapoarte identice ca si continut, diferite ca forma. Facepalm, ca nici pana in zi de azi n-am vreo explicatie. Asa a vrut el.

Cu “patronul” e greu de muncit si ai nevoie de rabdare, nervi de otel si o doza moderata de nesimtire, pe care s-o activezi atunci cand toate argumentele logice sunt epuizate. Si, uneori, e aproape imposibil de stat langa el, oricat de multa bunavointa ai avea.

Tweet