Și impostorii rămân singuri cu adevărul

Când mă zgârie pe creier comportamentul oamenilor mă abțin cu greu să nu urlu în gura mare. Știți și voi cât de ușor e să te lași purtat de valul frustrării pe internet. Uneori mă doare atât de rău că mă abțin încât singura soluție este să găsesc singură rezolvarea sau gandul care mă poate trage afară din sentimentul de neputință.

Nu-s perfectă, dar mă străduiesc să fiu umană. Să am grijă de prieteni. Să-mi respect colegii. Să nu fiu frivolă. Să am respect pentru oamenii din jur. Să-mi trăiesc iubirea fără s-o agăț pe internet. Încerc să fiu un om bun. În fiecare zi.

Eu cu mine, însă, uneori ne luptăm în adevăruri spuse și nu neapărat simțite. Eu cu mine știu, de cele mai multe ori, care îmi e locul în lumea asta. Ce știu și ce nu știu să fac. Unde ma situez profesional. Până unde mă pot întinde. Eu cu mine stau de multe ori față în față și mă provoc eu pe mine să îmi recunosc adevărul. Sunt printre cele mai dificile momente din viața mea de vreo câțiva ani încoace.

Așa și cu impostorii. Ei, când sunt singuri, știu adevărul. Știu care e răul făcut, știu exact pe cine au atins. De aia sunt și extrem de lași: nici măcar ei pe ei nu se suportă, d-apăi să mai aibă și curajul de a admite în fața altora că n-au avut cel mai corect comportament.

Adevărul, impostorule, îl știi și tu, îl știe și ăla față de care te-ai comportat ca un viermișor ascuns în cotorul de varză. Și karma (sau viața, cum vrei să-i zici) nu te iartă. Pumnul ăla de leuți pe care i-ai luat de-o ciorbă o să-l simți la adevărata valoare abia atunci când o să te trezești față în față cu adevărul de care oricum nu poți scăpa. Chiar dacă acum simți că ai scăpat și de data asta cu bine.

E greu să ai un comportament decent, mai ales într-o țară în care oricine vinde pe oricine pentru un loc mai cald și mai confortabil. Iar umanitatea nu se învață, din păcate.

Foto

Tweet