Lucruri mici cu mize mari
Ciudat mai e când îți arată viața că e nevoie să-ți schimbi obiceiurile de zi cu zi – doar pentru că organismul tău nu mai reacționează la ceea ce știai până acum. Schimbarea nu e bruscă, vine cu simptome ciudate pe care nu știi de unde să le iei, dintr-o dată faci mai multe vizite în jumătate de an la medicul de familie decât ai făcut în toată viața de până atunci.
Un set de analize mai adânci după o perioadă în care nu mai înțelegi nimic și, pac, cocktailul perfect: prediabet, Hashimoto și premenopauză. Hormoni dați peste cap, dureri de stomac, insomnie, transpirații, lacrimi de la o ciorbă care nu a ieșit cum trebuia. Doctorul care spune „fă ajustări la alimentație și fă mișcare în fiecare zi, fără scuze”. Noroc că ajustările în alimentație le-am făcut fix acum 13 ani, asta a fost ușor, dar ce fac cu sportul, că niciodată nu m-am ținut de el constant – deși am făcut mișcare relativ constant.
Așa că merg. Kilometri pe zi. Parchez mai departe în parcare când ajung la Kaufland. Ies în fiecare dimineață jumătate de oră imediat ce mă trezesc. Parchez după colț când duc copiii la școală și când îi iau. Ies seara să plimb câinele care oricum stă liber în curte toată ziua (e ok, îi place la plimbare). Inventez motive să merg până la magazinul de la colt. „Uit” ceva în mașină. Whatever works ca să ajung la un număr rezonabil de pași. Mai fac și exerciții cu greutăți când mă simt în stare. Planul e de 4 ori pe săptămână, dar mă mulțumesc și cu 2 sesiuni.
Zic medicii că stresul m-a adus aici. Anii de luptă cu mine, cu alții, cu viața. 15 ani de muncă în cultura din România. Un divorț la 26 de ani și plonjat în muncă ani la rând, fără niciun gând de liniștire. Am aproape 3 ani de când mi-au ieșit prost analizele (apropo, ies la fel de prost, dar ăsta e un lucru bun, nu sunt analize MAI proaste decât acum 3 ani). Stagnarea e bună pentru afecțiunile care se înrăutățesc odată cu trecerea timpului.
Citesc. Ascult muzică. Merg la teatru, film, și fac naveta la Cluj pentru singurul festival care mă face să simt că am din nou 25 de ani și toată viața înainte; mă mai gândesc uneori că n-o să mai pot sta mult pe șantier în echipa de producție (și în perioada de planificare e destul de challenging), însă deocamdată sunt bine așa. Fac terapie, nu-i bine să trec prin toate doar în capul meu și nici nu e corect să arunc tot pe umerii celor din jur.
Fac lucrurile să meargă. În primul rând pentru mine, apoi pentru ceilalți. Mozaicul recent al vieții mele mă face să mă opresc și să fiu mai conștientă de tot ce e în viață, de fapt; ce contează, ce rămâne, ce las în urmă, ce iau cu mine.
Tweet
