Cand sa renunti

Nu-mi prea sta in obicei sa renunt. Sunt bataioasa si ambitioasa, vreau totul sau nimic si nu vreau sa mi se ofere, ci sa ma lupt. Ieri, insa, am avut momentul meu de renuntare, unul banal, poate, pentru unii, dar foarte important pentru mine.

M-am incapatanat sa conduc pana la Iasi, in ciuda prognozelor crunte care se anuntau pentru data intoarcerii de acolo. M-am ambitionat sa cred ca daca voi avea grija, daca voi merge incet si daca voi avea o masina echipata, o sa fiu in stare sa trec muntii, prin zapada, cu toata lipsa de experienta in a conduce pe drumuri mai putin curate. Ca anduranta am, desi eram intr-un mare hal de oboseala.

N-am simtit in viata mea atata panica. Tineam volanul strans, cu ambele maini, ma uitam in zare si vedeam un iad alb care urma sa se intinda in fata mea pe urmatorii 700 de kilometri. Simteam masina cum derapeaza usor, la incredibila viteza de 40 la ora. Aveam stomacul in gat, mainile umede, lacrimile in ochi si eram pe punctul de a ceda psihic. Nu intelegeam cum as putea sa trec eu muntii, cu toata zapada, drumurile necuratate, panica din mine si curbele pe care le vazusem deja, prin satelit.

Cristina statea langa mine si eu stiam ca mai sunt responsabila pentru o viata, in afara de a mea. Momentul in care am decis ca masina va ramane la Pascani a fost unul pe care l-am simtit eliberator. Multumesc cerului si alinierii planetelor pentru parteneriatul cu Autonom, pentru ca am putut sa sun la ei si sa predau masina chiar acolo, in Pascani. Altfel, ar fi trebuit sa-mi inghit panica si sa merg mai departe. Si sincer spun ca nu cred ca ajungeam bine.

Am renuntat si inca nu stiu daca am facut bine. Poate ca trebuia sa infrunt problema asta, ca sa fiu pregatita pe viitor. Poate ca era bine sa continui. Pe de alta parte, oboseala acumulata in ultimele luni si lipsa de experienta ma fac sa cred ca, totusi, am facut alegerea potrivita.

Sunt acasa, in bucatarie, la caldura, dupa 26 de ore de calatorie. Sunt acasa, pe scaunul din care scriu toate bunele si relele din viata asta. Sunt acasa, aici, pe blog, unde pot sa-mi “descarc” experienta si sa va spun voua ca uneori poate e bine sa mai si renunti.

Poate ca daca n-as fi renuntat, postul asta nu ar mai fi fost scris. Grija mare pe sosele, ca nu-i de joaca si nici de aratat puterea.

Tweet