Alma

Cand am primit-o pe Alma, un pudel pitic, ultimul lucru care imi lipsea era un caine. Totusi, cumva, prietenii mei s-au gandit ca mi-ar prinde bine sa am grija de un suflet. Daca as fi fost un om care traia in conditii normale, era ok, dar eu lucram intre 16 si 18 ore pe zi, chiar si in week-end. Cateodata ici nu mai veneam acasa de la birou, stateam acolo peste noapte. Asa imi era munca pe vremea aia.

M-am indragostit de ea de cad am vazut-o. Mica, neagra-neagra, cu niste ochi care abia se vedeau pe moaca-i carliontata, plina de energie. Sigur ca a dormit la picioarele mele inca din prima noapte de convietuire, sigur ca n-am fost in stare sa o disciplinez. Toate metodele recomandate de prietenii mei cu caini mi se pareau barbare. Drept urmare, zilnic spalam covoare, paturi si tot felul de alte lucruri pe care Alma mea le “boteza”. Iesitul pe afara, dimineata si seara, era privit de botul de par ca fiind un minunat prilej de rasfat si alergatura haotica. Habar n-avea sa stea in lesa si nici eu nu stiam face mare lucru sa remediez asta.

Desele mele deplasari prin tara presupuneau cerut ajutor de la prieteni. Aveam un amic care o tinea cel mai des, ca avea si el un pudel de asta. Cand deplasarile erau mai scurte (sub doua zile), apelam la vecinii de deasupra, doi baieti ingineri la Siemens, cu program normal de munca. De fiecare data cand o luam de la ei, pareau vizibil usurati, desi ma asigurau ca o vor tine si data viitoare cand va fi nevoie.

Putea sa mi se urce si in cap, tot n-aveam alta reactie decat sa rad zgomotos la prostiile pe care le facea. O iubeam la nebunie si putea sa-mi roada toate rochiile, bluzele sau pantofii pe care ii gasea. Nu aveam suflet sa ma supar.

Cinci luni am chinuit-o cu mine, stand mai mult singura in casa, dar stiu ca si ea ma iubea la fel de tare. In ziua in care am dat-o unei familii cu timp si curte, am plans necontenit cateva ore. In acel moment ma gandeam ca vreau sa las balta tot, daca nu-s in stare sa am grija de un caine. Incepand din momentul in care a ajuns in alta curte, n-am mai vrut sa stiu nimic de ea. N-avea sens.

Dar scopul meu nu e sa va intristez, ci sa va spun ca a avea un animalut in preajma e un motiv de reala bucurie. Oi fi fost eu un dezastru la a o creste pe Alma, dar cele cinci luni in care ea m-a asteptat acasa in fiecare seara, au fost unele dintre cele mai frumoase ale mele.

Cristina m-a rugat sa scriu o poveste simpatica, doar ca asta e amintirea mea. Poate ca Tomata si Cristina au povesti mai simpatice decat a mea (Tomata e indragostita de caini – si, total off topic, n-am uitat ca am o leapsa de onorat, iar Cristina e indragostita de Lipton).

Sustin campania de lansare a filmului Domestic, de aceea am scris aceasta amintire. Puteti scrie si voi amintirile voastre pentru cartea seciala care va insoti filmul atunci cand acesta va fi lansat pe DVD; povestile se trimit la povesti [at] domesticthemovie [punct] ro.

“Domestic” va ajunge in Timisoara pe 23 aprilie, ora 19, cand va avea proiectia de gala la sala liceului de muzica Ion Vidu, in prezenta echipei de productie.

Tweet