Vrei sa fii amanta mea?

Ieri am fost in filmul gresit. De doua ori in cateva ore, doi oameni diferiti au incercat sa afle raspunsul la o intrebare existentiala: “dar noi de ce nu putem fi amanti?” N-am stiut daca sa rad sau sa plang, cert e ca era sa fac explozie de nervi.

Primul dintre ei, discutie profesionala, hai sa colaboram, sigur, uite aici numarul de telefon al sefului, ia legatura cu el si incheiem treaba. No, acum ca am pus la punct toate treburile, ce-ar fi sa mai discutam si niste treburi personale? “Vrei sa fim amanti?” imi zice. Era sa ma inec cu cafeaua si ma gandeam ce naiba as putea sa spun eu intr-o situatie ca asta. Am decis sa fac pe lebada si sa ma fac ca nu s-a intamplat nimic. Degeaba, ca dupa cateva minute intrebarea m-a lovit din nou. Eh, de data asta m-am enervat si am raspuns sec: “Sigur ca da. Dar eu sunt o femeie foarte ocupata si nu prea am timp de prostii de astea. Insa uite cum facem: tu stai cuminte si astepti sa te sun. Dupa ce te sun, ai la dispozitie 10 minute sa vii unde sunt si inca 15 sa-ti faci treaba cu talent. Eh, te bagi?” Cred ca n-a vrut, ca a schimbat subiectul.

Despre al doilea nu mai povestesc, ca, in mare, a fost cam acelasi lucru. Doar ca intamplarile astea de ieri mi-au adus aminte de alta, intamplata acum vreo trei-patru ani, cu unul dintre fostii mei sefi.

Munca ma ducea destul de des departe de casa, iar o parte din deplasarile astea le faceam cu sefii mei: un domn pe la vreo 60 de ani si asociata lui, o femeie cu care ma intelegeam foarte fain si de la care am invatat multe. O data, insa, am fost nevoita sa fac o deplasare mai lunga doar cu el, seful meu cel plin de sfaturi. Am plecat la Bucuresti, am stat acolo o zi intreaga si apoi am plecat spre Valcea. Un accident petrecut la iesirea din Pitesti ne-a intarziat vreo 3 ore, asa ca am ajuns in Valcea pe la 2 noaptea. N-aveam rezervare facuta la hotel, ca asa functiona firma aia, niciodata nu stiai in ce oras i se pune pata sefului sa se opreasca.

Am inceput saga cautarii de hoteluri. Am ajuns la primul, parea dragut, dar mai aveau doar o camera libera, cu pat matrimonial. La intrebarea sefului “ce facem, impartim camera?”, am raspuns, sec, “mai cautam”. Eh, si am cautat. Cred ca am gasit absolut toate pensiunile si hotelurile orasului, ca am trecut prin toate si la fiecare dintre ele, al meu sef avea cate ceva de comentat: ba era murdara garnitura de la baie, ba capacul de la WC nu statea fixat, ba nu-i placeau asternuturile, ba era prea mic dulapul de la intrare (?!?!). Io eram atat de obosita, ca mai aveam putin si plangeam, iar el imi spunea, senin, “pai n-ai zis tu sa mai cautam? uite, cautam.”

Dupa doua ore de plimbare, noaptea, l-am rugat sa opreasca masina, m-am dat jos, mi-am luat linistita bagajul din spate, i-am urat o seara frumoasa si succes in cautarea unui hotel, iar eu am luat-o pe jos rugandu-ma sa gasesc naibii vreun hotel, pensiune, orice, numai sa dorm. Dupa 5 minute am gasit comunistul hotel al orasului, m-am cazat, am ajuns in camera, am facut un dus si m-am pus fericita in pat, blestemand momentul in care m-am hotarat eu ca in viata asta tre sa ai principii.

La ora 9, cand am coborat la micul dejun, cine ma astepta cu ziarul in restaurant? Exact, seful, care a vorbit singur aproape o ora, incercand sa ma convinga sa nu renunt la colaborarea cu ei. N-am renuntat, omul si-a cerut scuze, eu i le-am acceptat si am mai lucrat impreuna inca aproape doi ani.

Ce a iesit bun din toata povestea asta? Am castigat respectul lui, pentru ca niciodata n-a mai avut curaj sa faca vreo gluma cu privire la statutul meu de femeie singura. Desi acum stau sa ma gandesc, oare cat de mult conteaza respectul unui om care crede ca totul i se cuvine?

Asa ca, data viitoare cand mai aud vreo aluzie de asta, cred ca o sa sar la beregata. Decat zic.

*sursa poza


12 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *