Soseaua din fata ochilor
Drumuri lungi cu sosele stricate, pline de gropi si denivelari se astern in fata mea ca un fel de drum spre fericire. “And I guess it’s just the woman in you / That brings out the man in me / I know I can’t help myself / You’re all in the world to me” si boxele prind viata in timp ce soarele puternic incalzeste masina ce ma poarta incet spre ce e bun si frumos.
Oamenii din sate, aceia putini cati au mai ramas, isi duc momentele simple, tragand de carucioare mici, cosindu-si iarba din fata casei, povestind cu vecinii de gard. Ma uit la ei si ii invidiez pentru simplitatea cu care-si traiesc viata. Le privesc chipurile bronzate de la soarele care i-a prins, probabil, la camp si-mi amintesc de mare si de bronzatul meu voluntar. Mici diferente intre simplitatea lor si complicaturile noastre.
Soseaua din fata ochilor e lina, cu toate hartoapele pe care le intalnesc. Nu vad niciodata dupa colt, nimeni nu vede, dar nerabdarea viitorului a invatat sa se potoleasca si sa astepte in liniste surprizele. Niciodata nu-s toate frumoase, dar ce-am fi daca totul in jurul nostru ar fi frumos? Am mai sti sa ne bucuram cu adevarat de ce e bun, daca nu stim si cum e rau?
“Sa nu-ti pierzi niciodata curajul, draga mea.” Fiecare drum, fiecare curba, fiecare destinatie se intampla cu aceste cuvinte in minte. Si cu gandul la ea, femeia care m-a invatat sa privesc inainte cu orice pret. Zambetul vine pe buze, dorul se intoarce in suflet si mintea isi aminteste zilele si noptile pline de vorbe care sa-mi ajunga o viata.
Dau din curajul meu si altora. Le-as spune ca viata ar fi mult mai simpla daca am avea curaj sa ne spunem tot ce avem pe suflet, in orice moment. Sa profite de sansa de a spune adevarul, mereu cu gandul ca s-ar putea sa nu mai existe o alta ocazie pentru asta. Si dupa ce adevarul e pus in cuvinte, sa poata sa mearga mai departe cu sufletul usor, cu serenitatea omului care nu se teme de nimic pe lumea asta. Nici macar de el insusi.
As fi vrut sa stiu asta cu niste ani in urma. I-as fi zis si ei ca o iubesc mai mult decat orice pe lume. Ca iubirea mea era impartita, dar catre ea mersese cea mai mare parte. Ca ii multumesc ca era langa mine atunci cand nimeni altcineva nu parea sa fie. Ca o sa-mi fie dor de ea si ca o sa treaca prea multi ani fara ca dorul sa se stinga. Si nestiind atunci sa spun adevarul, acum nu pot sa sper decat ca stia.
“Nu te-am uitat si mi-e dor de tine. As fi vrut sa fii acum cu mine si sa-mi spui sa nu-mi pierd curajul. As fi vrut sa te uiti in ochii mei si sa-mi spui ca eu sunt singura care stie cat de curat mi-e sufletul. Sa-mi mai spui ca deciziile pe care le iau sunt intotdeauna cele mai bune pentru mine, indiferent de egoismul care le porneste. Dupa care sa ne turnam cate un pahar de vin si sa-mi povestesti despre viata.”
