Sibiul meu, amintirile mele

Mi-e greu sa ma adun si sa vorbesc despre aceste zile petrecute in orasul in care m-am nascut si am crescut. Am fost turist adevarat, cazat la hotel si plimbat cu ghid, ca si cand nu am mai pus vreodata piciorul in Sibiu, ca si cand parintii mei nu ar fi locuit la fix 5 minute de locul in care am dormit.

La ora la care scriu aceste randuri, majoritatea celor care au facut parte dintre invitatii evenimentului, si-au scris deja entuziasmul pe bloguri, asta pentru ca ne-am simtit bine, impreuna, intr-un oras in care vechiul e atat de bine conservat. Ba chiar inclin sa cred ca sunt ultima care scrie, dar asta nu dintr-o lene, ci doar din cauza ca pentru mine Sibiul e mai mult decat un oras pe care l-am vizitat. Si pentru Groparu e la fel, dar cred, cumva, ca lui i-a fost mai usor sa scrie, el n-a parasit orasul incrancenat si suparat, ca mine.

M-am gandit toata ziua cum as putea sa scriu articolul asta in asa fel incat sa pot sa transmit mixul de sentimente ce m-a incercat tot weekendul care a trecut: ca, pe langa faptul ca am aflat foarte multe lucruri noi, am retrait unele momente trecand prin pietele frumoase si stradutele inguste. Lucrurile ce tin de istorie le-au spus altii, eu impartasesc amintirile

Razvan Pop a fost ghidul nostru si unul dintre oamenii pe care ii cunosc de multi ani. Cand ne-am intalnit prima oara, eu eram proaspat independenta (in sensul ca ma intretineam singura, stand in chirie, chiar daca parintii mei locuiau in oras), iar el elev de liceu. Intai i-am cunoscut parintii, niste oameni care la un moment dat in viata mea mi-au fost sprijin adevarat, de ala de care gasesti numai la cei ce inseamna familie. Cu Razvan am avut discutii lungi despre literatura romana si am suferit de emotii, impreuna cu maica-sa, cand a dat bac-ul. Reintalnindu-l, mi-am dat seama ca istoria aia pe care o buchisea el de cand era mic nu a fost un hobby, ci s-a transformat in pasiune pura, numai buna de impartasit. La fel si politica, atunci cand s-a apucat de ea eram convinsa ca se va plictisi repede, dar uite ca si aici el a ramas constant si dedicat. Eu cred, fara sa exagerez, ca pe Razvan il vom vedea ministru sau ceva de genul asta, pentru ca oameni ca el iti mai dau speranta in viitor.

Din Piata Huet inspre Piata Mica am intrat de sute, poate mii de ori. In 27 de ani de Sibiu, cine o mai fi stat sa numere. Pe vremea tineretii mele, cladirea din dreapta era sediu CEC (acum e primaria orasului), iar la grilajul ala mic ce se vede in dreapta, imediat dupa semn, se plateau facturile de la apa-canal. Zeci de ori am blestemat cozile ce se faceau acolo, pentru ca, nush cum se facea, dar eu ajungeam sa platesc facturile numai vara, in niste calduri infernale. Cred ca ai mei preferau, totusi, sa le plateasca iarna, era mai usor de suportat caldura zecilor de suflete care veneau in ziua de salariu sa-si plateasca factura la utilitati. Tot acest drum il faceam si cand chiuleam de la vreo ora, in liceu, si mergeam impreuna cu prietenii la o cafea la filtru (oribila, dar foarte ieftina) in Dori’s, un local despre care povestesc mai multe mai jos.

Fosta manastire iezuita a devenit, pe vremea liceului meu, un loc de pelerinaj pentru…chiulangii. Ma rog, cat se putea face asta pe vremea aceea, ca pe atunci prezenta la scoala era obligatorie, acum am inteles ca e optionala. La fel de optional ca si trecutul cu brio de bacalaureat. Sa revenim. In culoarul acela pe care, pe vremuri, se plimbau calugarii, exista o cafenea care era preferata de elevii a trei licee: Lazar, Brukenthal si Sanitar. Mica (nici acum nu-mi dau seama cum naiba incapaeam atatia oameni in ea), cu 4 mese de plastic si vreo 30 de scaune (sa va inchipuiti ca se statea si in mijocul crasmei, cate 2 pe scaun), toti asteptam cuminti sa ne serveasca nea’ Marcel, un chelner uns cu toate alifiile, pe care se vedea ca face meseria asta de ani buni. No, vizitele mele la nea’ Marcel s-au curmat brusc, intr-o frumoasa zi de primavara, cand ma plimbam cu tata pe centru si ne-am intalnit fix cu chelnerul cu pricina. Cand l-am auzit ca-l saluta pe tata cu “salut, Belmondo”, mi-am dat seama ca se stiu de foarte multi ani, asa-l strigau pe tata prietenii in tinerete. M-am albit, Marcel o facut niste glume cum ca fata lui tata e clienta de dimineata la cafeneaua Dori’s, mi-am luat mstruluiala si nici ca am mai calcat pe acolo.

Pe strada numita “Spinarea Cainelui” (adica strada Centumvirilor) n-am circulat atat de mult cand eram mica. Eram absolut convinsa ca o sa gadil cainele pe spate si asta o sa fuga cu mine, o sa ma duca in lume si n-o sa mai stiu sa ma intorc acasa. Dupa ce am crescut, mi-am facut niste prietene care stateau in chirie (surori, mediesence) fix in casa asta alba care se vede in dreapta pozei. Amandoua la faculta in Sibiu, una de-o varsta cu mine, cealalta mai mare cu un an. N-au avut loc la camin, asa ca stateau in casa asta care era fosta ILL, 4 apartamente divizate de comunisti, in care stateau vreo 15 familii. Ele aveau o camera, cred ca aveam maxim 12 metri patrati, in care dormeau si gateau si o mai foloseau si pe post de baie. Ca viata de student ii greu. Tin minte ca iarna, cand plecau acasa la Medias, erau terorizate de frigul care le va astepta la intoarcere si mergeam eu cu vreo 2-3 ore inainte sa ajunga ele si aprindeam focul la soba de fonta ce tinea loc de calorifer si de aragaz. Si camera aia mica era incalzita si de toate sufletele care veneau la un pahar de vorba, odata am fost chiar 9 oameni care am chefuit acolo pana dimineata.

M-am intins cu amintirile si mai am inca 38 de poze. Si inca vreo 700 de mii de amintiri, pe care as putea sa le povestesc inca vreo 3 ani de acum inainte. Dar va las sa descoperiti Sibiul (cei care nu sunteti sibieni) si sa va plimbati prin oras (cei care sunteti de acolo) cu un mini ghid turistic, sa aflati istoria locului in care ati simtit primul sarut sau in care ati vazut primul salcam inflorit.

Eu inchei multumindu-i lui Brylu (si lui Tudor, cu care Brylu a lucrat cot la cot) ca nu s-a lasat si ca si-a tinut promisiunea pe care a facut-o acum 8 luni (pe messenger, cand am povestit despre cum nu o sa renunte el la proiect, doar pentru ca atunci lucrurile nu au mers cum trebuie) si ca mi-a dat ocazia sa-mi amintesc cate lucruri bune si frumoase mi s-au intamplat de-a lngul unei tinere vieti in Sibiu. Si chiar daca Timisoara e orasul meu acum, oras a carui evanghelista am devenit, Sibiul va ocupa un loc special in inima mea, pentru ca, asa cum am aflat weekendul asta, pe langa ca e un oras al premierelor istorice, e orasul premierelor pentru mine si asta nu se va schimba niciodata.

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociatia pentru Infrumusetarea Orasului Sibiu si cofinantat de Consiliul Local Sibiu prin Primaria si Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Alaturi de aceste institutii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav si Printcenter. De transport s-a ocupat Autonom.

Multumesc frumos.

PS: sa cititi, va rog, impresii de calatorie la Hoinaru, Alina si Razvan, Alina, Auras, Claudia, Toma, Groparele, Alexandra, Cristi, Ruxa, Andrei, Gabi, Toma (foarte tare asta cu echipa de fotbal :)) ). Fac update pe masura ce se mai scriu articole. Si, daca vreti sa vedeti o fericire de organizator, cititi la Brylu. Si la Tudor, ca a scris si el.

Update: am pus si poze aici.

Tweet