Relatia mea de dragoste-ura

Vorbim despre fotbal, sa n-avem discutii.

Cand eram mica, tata era mare microbist. Ma tara dupa el la meciurile lui Inter Sibiu (pe vremea aia era mare echipa, se batea cot la cot cu aia mari de la Bucuresti in care se pompau bani de la armata si politie, daca stiti ce vreau sa zic 😀 ). Nu mai tin minte ce jucatori erau pe atunci acolo (doar pe Adi Văsâi, care mai apoi a devenit si antrenor al Interului), dar fiecare meci era prilej de mari emotii. Desigur, nu pricepeam foarte tare ce se intampla – aveam 5-6 ani pe atunci – dar eram foarte incantata de oamenii aia care canta. Singura mare injuratura pe care am auzit-o in timpul meciurilor a fost zisa chiar de tata, la indemnul preotului familiei (cu care mergea la fiecare meci), care i-a spus: “Gica, injura tu si pentru mine, te rog, io nu pot.” Iar tata a ascultat si a strigat un  “‘tu-ti ceapa ta!” catre un jucator care, probabil, gresise grav. Oricum, iubeam fotbalul la nebunie pe vremea aia, mai ales ca incepeam sa pricep de ce zburda aia ca apucatii pe teren, dupa o minge.

Tata era dinamovist inrait. Avea fanioane cu Dinamo puse pe toti peretii casei, steaguri si alte alea. Zic “era” pentru acum e atat de catranit de scandalurile cu Gigi si Borcea si altii, incat nu-i mai pasa ce se mai intampla prin fotbal. Asculta meciurile echipei preferate la un radio Gloria, la emisiunea “Minut cu minut” de la Radio Romania actualitati. Nu de putine ori a dat cu radioul ala de pamant, pana a ajuns, bietul, sa arate ca dupa razboi: legat cu sfoara sau lipit cu aracet prin unele locuri. De fiecare data il repara, insa cateodata treceau zile bune pana se intampla asta, iar eu nu mai aveam unde sa ascult “Teatru radiofonic”, una din putinele placeri ale mele inainte de Revolutie. Si asa am urat eu fotbalul pentru prima oara, ca ma lasa fara radio.

Anii au trecut, Inter a ajuns in liga a doua si apoi a disparut, eu ma apucasem sa joc handbal si nu mi-a mai pasat ce se intampla in fotbalul nostru. Dupa niste ani m-am lasat de handbal, am continuat cu invatatul si cu munca, iar prin 2004 am inceput sa merg pe la niste chefuri ad-hoc (bine, erau mai mult niste intalniri), unde se bea bere si se vizionau meciuri din Champions League si UEFA. Din doua in doua saptamani, trei seri erau dedicate fotbalului. Daca la primele intalniri am stat cu fetele in bucatarie, pasiunea din copilarile a inceput sa-si faca simtita prezenta si, dintr-o data, m-am trezit ca urmaream si eu cu sufletul la gura niste meciuri spectaculoase. Pe vremea aceea Ronaldinho era o stea in ascensiune si facea un extrem de meserias dublu cu Eto’o, iar eu ma uitam fermecata la arta de pe gazon.

Apoi au inceput ai nostri sa se remarce in Europa, Steaua, Dinamo si Rapid aveau meciuri importante in UEFA. Prietenii mei erau stelisti si au inceput sa ma care dupa ei la meciuri, la Bucuresti. Atmosfera era incredibila in tribune, desi marturisesc ca imi era usor teama, mai ales ca trecusem printr-un episod destul de ciudat la meciul Romaniei cu Olanda (ala din 2005, in care am luat doua goluri, unul la inceput si unul la sfarsit). La meci venise si seful meu care e destul de mic de inaltime (vreo 1,60 are). Inainte de inceperea meciului, era ca un japonez, filma tot ce prindea, pana i s-a terminat bateria si am putut sa stam toti linistiti. Evident, cand a inceput meciul, nimeni nu s-a asezat, ca trebuia sa cantam pentru ai nostri. Al meu sef clar ca nu vedea nimic, si l-a batut pe unul din fata pe umar, sa-l roage sa stea jos. No, cand s-o intors matahala spre el nu l-o intrebat decat atat: “Da’ unde te crezi, la opera? Ai venit la un spectacol de balet?” Toata lumea s-o potolit, dar eu am simtit ca am fost foarte aproape de o incaierare pe cinste. Dar cui ii pasa, eu iubeam fotbalul din nou.

M-am mutat la Timisoara, intr-un bloc de langa stadionul Dan Paltinisanu. Imi imaginam ca voi merge la toate meciurile de acasa. Primul la care am reusit sa ajung a fost acel meci de pomina din mai 2006, cu UTA. Habar n-aveam ca exista un conflict intre cele doua galerii, nu stiam de razboiul dintre Timisoara si Arad. Nici acum nu stiu de ce se cearta, exact, cert e ca nu se suporta. Oricum, la acel meci s-a lasat cu ploaie de pietre si bataie, asa ca n-am mai avut curaj sa merg la vreun meci si deja simteam amareala, nu mai voiam fotbalul asta. Iar amareala s-a transformat in sila atunci cand, pentru un meci al nationalei din 2007 (cu Slovenia) am dat 100 de lei pe un bilet, pentru ca asa a vrut federatia, sa se joace meciul cu un stadion pe jumatate gol, in loc sa incurajeze oamenii sa vina sa sustina echipa nationala. De atunci nici n-am mai fost pe vreun stadion.

Oricum, dragostea pentru fotbal se naruise odata cu acea finala de cupa mondiala din 2006 (Franta-Italia) cand Zidane, un jucator pe care l-am apreciat pentru disciplina lui, a facut-o lata dandu-i un cap in gura lui Materazzi. Da, stiu, italianul s-a luat de familia lui Zidane, dar eu intotdeauna am fost de parere ca un sportiv trebuie sa stie sa se controleze cumva, mai ales ca francezul nu era un pusti necopt pe vremea aia, ba chiar era ultimul lui meci oficial.

Oricum, din 2007 pana acum, daca m-am mai uitat la 10 meciuri in total. Cate o finala de UEFA sau de Champions League, de cupa europeana sau mondiala, dar mai mult nu.

Si totusi, de vreo luna incoace, am inceput din nou sa urmaresc site-urile de sport, sa caut meciuri, sa ma bucur de fotbal. Acest post e un fel de “multumesc” pentru Mihai Mateas si Mircea Mester, doi simpatici de pe Twitter care m-au facut sa vreau sa iubesc din nou fotbalul.

Tweet