Omul bun se creste departe de laude

Cand eram foarte tanara, ma visam corporatista de succes. Vazusem un film cu o tanti imbracata in costum, cu pantofi stiletto (pe atunci le spuneam “tocuri-cui”), cu servieta, cu parul aranjat pana la ultimul fir de par, impecabil machiata si voiam sa fiu ca ea. Am inceput sa muncesc in sensul asta, sa imi fac o cariera. Voiam sa am idei geniale, idei care sa-mi aduca celebritatea macar in cercurile de oameni cu care lucram. Sa se vorbeasca despre mine cat de geniala sunt, ce idei bune am, sa se bata pe mine “vanatorii de capete” din firmele de resurse umane.

O vreme, asa a fost. Primeam cel putin o data la trei luni cate o invitatie la interviu de la o multinationala, posturi ravnite de altii care mie mi se ofereau pe tava. era foarte fain sa vad ce se mai intampla in industrie, ma simteam privilegiata ca ma cheama unii si altii sa sclavagesc pe plantatia lor cu salariu bun, beneficii de tot felul; imi placea gandul ca pot sa-mi urmaresc in continuare visul de a purta costum si pantofi stiletto.

Mi se parea ca lumea e la picioarele mele. Aveam o familie (formata din doi, dar tot o familie era), slujba era ceea ce-mi doream, eram cunoscuta ca un om pe care-l vrei in echipa ta. Capatasem faima aia pe care o voiam, la care visasem si care mi se parea cel mai important lucru de pe lume. Mai important decat familia, decat radacinile, decat orice altceva se mai intampla in jurul meu.

Undeva in ultimii patru ani, faima si cariera aferenta au ajuns undeva la capatul tunelului cu dorinte. La capatul din spate, cel pe care l-am lasat in urma. Nu mai vreau faima, nu ma mai intereseaza cariera, nu ma vreau recunoastere. Vreau sa fac bine tot ce fac, dar unicul scop e, acum, viata linistita, nu recunoasterea venita de la altii.

Singurele laude pe care le vreau sunt de la prieteni, cand se bucura de ceea ce le-am gatit, singurele momente de bucurie sunt acelea indreptate spre altii, atunci cand li se implinesc dorintele. Nu mai vreau idei care sa schimbe lumea, dar vreau sa fiu un om suficient de bun incat sa-i ajut pe altii atunci cand au idei care sa schimbe lumea. Nu vreau sa ma dau mai puternica decat sunt, nu vreau sa fiu glamour (cu pantofi stiletto). Vreau sa-mi port tenisii cu gratie, vreau picioare goale prin iarba, vreau sa vad filme stand in bratele lui, sa-mi planific mici vacante, sa ii fiu mister si alinare.

Sa muncesc, da, dar sa-i sustin pe altii sa isi creasca imaginea si sa-si primeasca laudele. Mie mi-a fost suficient sa inteleg ca nu despre asta e viata. Nu despre cat de mult te tine lumea minte dupa ce ai avut succes in cariera.

In viata e aproape la fel ca in PR. Un PR bun e ala care munceste in spate si isi scoate clientul in fata. Ala care nu vrea faima pentru el, dar se bucura cand clientul lui primeste laudele. Un om bun e acela care cauta sa se creasca departe de laudele (sau criticile) altora, care nu-si gaseste motive sa se laude pe sine ori de cate ori i se pare ca nu s-a mangaiat suficient.

Vreau sa fiu un om bun. Mai am pana acolo, dar macar m-am apucat de treaba serios.

Foto: Life Is by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet