Lupta pentru visul tau

E o dupa-amiaza frumoasa, cu soare bland. Ma tot intreb cand o sa vina iarna aia nebuna, cu zapada. Nu ca mi-e dor, nici vorba. Doar ca n-as vrea sa ma obisnuiesc prea tare cu binele si sa ma intristez cand o sa ma trezesc intr-o dimineata si pe cer o sa fie niste nori negri, grei, prevestitori de viscol si ninsoare.

Ii astept pe Bogdan Popescu si pe Dominiq Archie sa coboare din bloc. Nu sunt singura, ci cu Horatiu Dejan, fostul manager general de la BC Timisoara (se pare ca amandoi facem treaba mai buna de cand nu mai avem legaturi oficiale cu clubul). Impreuna o sa mergem la o intalnire cu elevii inscrisi in programul GROW, elevi de clasa a X-a, care vor sa invete despre cum e sa lupti pentru visul tau, pentru ceea ce vrei sa faci in viata.

Bogdan coboara primul, imbracat in treningul “de gala” al clubului. Imi strange mana ferm, insa ma saluta usor sfios, cu un “sarut-mana” specific bucurestenilor. Coboara si Dominiq si suntem gata de plecare spre Universitatea de Vest. Intram in masina si tot Bogdan e cel care propune sa vorbim cu totii in engleza, ca Dominiq sa nu se simta dat la o parte. Incep sa le explic despre ce e vorba, in maxim cinci minute termin si ii intreb daca au nelamuriri. Dominiq imi spune simplu:  “A, pai eu am facut pana acum foarte multe chestii de genul asta. In America exista foarte multe programe care se adreseaza tinerilor.” Mda, uitasem ca el e american, fost jucator in NBA.

Bogdan incepe sa povesteasca de programele de genul asta la care a participat si cand a facut scoala in America si in alte parti pe unde a jucat, ca si Europa de Vest se preocupa de elevii ei. Apoi, inevitabil, ajungem la discutia despre situatia actuala a suporterilor echipei, care sunt stane de piatra in timpul meciurilor. “Nici nu stii ce rau imi pare ca e asa. Noi muncim, ne dam sufletul acolo.”, imi spune, cu amaraciune in glas. Il intreb despre Timisoara, cum i se pare. “Foaaaarte frumos orasul! Si oamenii, nu stiu, parca au viata in ei. Eu iubesc Bucurestiul, acolo m-am nascut si am crescut si niciun loc nu va fi la fel in inima mea, dar Timisoara e clar pe locul doi.”

Ajungem la Universitate, presa e deja acolo. Primul interviu pe ziua aceea, Bogdan e foarte relaxat in fata camerei. Dominiq e atat de cuminte incat mai ca nu-mi vine sa cred ca el e omul acela care explodeaza pe teren cu niste slam-dunk-uri de mare arta. Povestesc cu el despre parintii lui, despre Romania si despre apropiata vizita a tatalui lui. “Am mai fost in Europa cu familia, insa doar in excursie, o saptamana. Cred ca lui tata o sa-i placa foarte mult aici, la voi.”

Inca niste interviuri si intram in Aula Magna, prea mare pentru mititeii care nu stiu ce surpriza le-au pregatit organizatorii. Cei doi sunt anuntati si intra veseli si hotarati. Se aseaza pe bitourile de la prezidiu si se uita usor incurcati spre sala. “Ma, dar de ce v-ati dus toti in capatul salii? Sau asa e la liceu, cine sta in primele randuri e tocilar, nu?” Copiii rad si ochii lor tradeaza interes, insa sunt mult prea timizi sa scoata vreo vorba. Bogdan incearca sa-i provoace la discutii, insa nu poate sa-i vindece de timiditate cu doua vorbe. Eu stau in fata, pe primul rand si incerc sa-i ajut. Il intreb pe Dominiq ce inseamna viata de sportiv si care sunt lucrurile la care a trebuit sa renunte. Zambeste si incepe sa explice cum a trecut el prin mai multe sporturi pana sa ramana la baschet: baseball si fotbal (american). Nu-i placeau celelalte sporturi, dar stia ca din sport va trebui sa traiasca. “E greu sa nu poti sa mergi la petreceri, sa n-ai voie sa te distrezi, pentru ca trebuie sa mergi la antrenament sau sa te pregatesti mentru meciul de a doua zi. E greu si sa stai fara familie, familia a fost cea care m-a sustinut si datorita ei am ajuns acum sa joc baschet profesionist. Insa de 8 ani sunt pe drumuri si asta nu se va schimba prea curand.”

Bogdan povesteste despre dorinta arzatoare de a juca baschet. “Cand am fost in America, la colegiu, am jucat baschet si am si invatat in acelasi timp. In Romania nu se poate asta, sistemul nu e facut in asa fel incat sa te oblige sa inveti si sa faci sport. Puteam sa raman in America, dar nu stiu daca as mai fi facut baschet. Am ales sa vin inapoi si sa-mi urmaresc visul. Am, deja, 18 ani de sport si nu ma opresc aici.”

Amandoi spun acelasi lucru: trebuie sa muncesti mult si sa renunti la foarte multe ca sa faci ceea ce iti place. Dar daca reusesti sa te concentrezi si sa-ti stabilesti scopul, totul devine usor.

Timpul se termina mult prea repede, iar baietii trebuie sa plece la antrenament. Ii invita pe copii sa vina sambata sa-i sustina la meci, pentru ca au nevoie de fiecare pereche de palme care sa-i aplaude si sa-i incurajeze. Plecam din sala, cu zambetul pe buze. Bogdan spune “Mi-a placut, dar ai vazut ce timizi sunt? Incredibil, erau atat de speriati!” si rade zgomotos.

Sambata e meci la Olimpia. Acum o sa-i vad altfel in teren pe Dominiq si pe Bogdan. De la ora 18, acolo, cu palmele pregatite pentru aplauze.

Tweet