Imi plac la nebunie…

…oamenii pentru evenimentele carora campaniile online au functionat si s-au putut lauda cu cifrele in stanga si in dreapta, dar care critica tot ce inseamna online-ul romanesc. In aceeasi ordine de idei, ii ador pe aia care spun despre un eveniment ca e nasol doar pentru ca n-au fost si ei invitati.

…oamenii care ma suna, nu apuc sa raspund ca fac altceva in secunda aia, si cand ii sun inapoi – aproape instant – nu mai raspund la telefon. “Eu te-am sunat, da’ daca n-ai raspuns…”

…colaboratorii care ma suna sambata seara si care, daca nu raspund la telefon, ma intreaba de ce n-am raspuns. “Avem o relatie comerciala” nu e un motiv valabil sa ma suni in week-end, in timpul meu liber.

…colaboratorii care cred ca pot dicta ce sa scriu pe blogul meu. Dupa cinci ani si ceva de scris aproape zilnic absolut nimeni, oricat de stransa ar fi colaborarea, nu are voie sa-mi spuna ce sa scriu aici.

…oamenii cu care stabilesc intalniri si care, dupa ce ne intelegem ca ne auzim la telefon sa stabilim locul intalnirii, nu mai dau niciun semn timp de minim doua zile. Pe asta n-o s-o inteleg vreodata, mai ales ca, de cele mai multe ori, nu e interesul meu.

…colaboratorii carora le cer informatii suplimentare, imi ignora e-mail-urile, apoi ma intreaba de ce n-am facut cutare lucru, de-mi vine sa le dau cu laptopul peste ochi. Asta e ca in “Take, Ianke si Cadar”: “Iti da cu parul in cap si apoi te cearta ca ai stat in dreptul parului.”

…oamenii cu care nu pot sa fiu sincera, ca-s sensibili si-mi interpreteaza vorbele dupa starea de spirit din ziua respectiva. Daca-s directa, nu-i bine, daca nu zic nimic, iar nu-i bine.

…oamenii care-mi spun: “Da’ nu mai dai si tu un telefon…” Pai daca vezi ca nu dau vreun semn si ti-i dor de mine, de ce nu dai tu un semn? Iti pica rangul?

E doar o zi de marti in care ploua la Timisoara. Ceea ce e bine. E racoare, oameni putini iesiti pe strada, mai multa liniste.

Tweet