8

O cifra care ar putea insemna orice. 8 ani e varsta la care, de obicei, se intra in clasa a II-a, dupa ce a trecut primul an de dat piept cu viata (a se citi “scoala”), de adaptare la societatea in care traim, inconstienti de drumul lung pe care il avem de parcurs. 8 ore inseamna durata unui program de munca, asa cum e el trasat de codul muncii, desi nu reflecta aproape niciodata realitatea; multi (prea multi) oameni pe care ii cunosc muncesc mult mai mult de 8 ore pe zi.

8 zile ar putea sa insemne un intreg festival. Aflat la editia a 8-a. Vorbesc despre Ideo Ideis din Alexandria, la care o sa ajung maine, in data de 08.08. Un festival care mi-a devenit atat de drag incat am senzatia ca sunt parte din el, generand nu mai putin de 30 de articole pe acest blog, si vreo alte 10 in diferite publicatii online pentru care am transmis de la fata locului incepand din 2011, de cand am ajuns acolo prima oara.

E micul meu gest de ajutor pentru un festival ce creste frumos, tot mai mult de la an la an. Stiu sigur ca anul asta cel putin trei oameni se vor afla acolo pentru ca s-au saturat sa le bat capul cu “trebuie sa vii sa vezi, nu se poate descrie in cuvinte energia din timpul festivalului”. E minimul meu aport pentru un eveniment care m-a facut sa vad cu alti ochi Romania de azi si generatiile care vin din urma.

Ieri a fost conferinta de presa pre-festival. Mai mult o intalnire informala, in care s-a povestit despre cat de mult si frumos a crescut acest festival, cat de multa lume a inceput sa-l cunoasca, iar una dintre intrebari a fost catre Marcel Iures, presedinte de onoare al Ideo Ideis, care, intrebat de ce a ales sa sustina festivalul inca de la inceput, a raspuns: “Reactia oricarui om normal, atunci cand i se cere ajutorul, e sa-l dea.”

(multumesc, Ruxandra, pentru corespondenta de la Bucuresti!)

Caci da, despre asta e vorba la Ideo Ideis: despre cum sa ajuti facand voluntariat (e un festival facut in totalitate de voluntari), cum sa iubesti teatrul facut din nimic altceva decat pasiune, cum sa fii o echipa chiar si atunci cand, oficial, nu faci parte din ea, cum sa te bucuri de zambete printre lacrimi, cum sa-ti recapeti increderea in tot ceea ce va urma pentru tara asta.

Eu, la Ideo, sunt asa ca in fotografia de mai jos (impreuna cu Razvan Penescu de la Liternet, omul care ma impinge de la spate de mai bine de trei ani – sa scriu, sa vorbesc cu oameni, sa scriu si mai mult):

*fotografie realizata de Adi Bulboaca pentru trupa de liceeni “Atelierul de Teatru” din Botosani, anul trecut, in timp ce faceam un interviu cu unul dintre membrii trupei

Atata nerabdare am ca as pleca de acum spre Alexandria.

Tweet