Ai avea curaj sa-ti pui o eticheta?
Unii dintre noi isi petrec mare parte din timp etichetandu-i pe altii. Construind povesti dupa franturi de adevaruri, nimicind imagini si ducandu-si razboaiele pline de invidie susotind mascari pe la colturi. Banuiesc ca face parte din umanitatea purtata in noi, oricat de paradoxal ar suna asta.
Am si eu greselile mele, asa ca niciodata n-as putea fi prima care ridica piatra. E mai simplu sa te ingrijesti de viata altora si mult mai greu sa-ti asumi si constientizezi sechelele proprii. Caci cine vrea sa admita ca viata nu ii e asa cum si-a visat-o? Ca are un job urat, ca partenerul de viata s-a plafonat, ca trecutul nu e atat de glorios pe cum il prezinta acum?
Recunoasterea umbrelor ce ne bantuie prezentul e un act de curaj. Cicatricile nu sunt usor de admis si ascunderea lor sub valul nepasarii poate parea, la primul gand, un lucru benefic. Cateodata e bine sa uitam, insa eu am invatat ca niciodata nu uitam pe vecie si ca trecutul se insinueaza in prezent in cele mai nepotrivite momente. “Treci peste” inseamna, de cele mai multe ori, “vezi-ti bine greselile si admite ce n-ai stiut sa faci bine” si aproape niciodata “ingroapa adanc in tine si mergi mai departe”.
As vrea sa am curajul sa-mi pun singura etichetele care-mi arata cicatricile. Stiu ca nu sunt un om atat de bun pe cat ma vad altii, ca nu-s nici atat de speciala sau atat de mult de invidiat. Am gaurile mele negre cu care ma lupt zi de zi, uratenia pe care ma straduiesc sa o ascund chiar si fata de mine. Am invatat sa ma iubesc asa cum sunt, dar nu am pretentia de la ceilalti sa faca acelasi lucru si incerc, zi dupa zi, sa devin un om mai intelept.
Un fotograf, Steve Rosenfield pe numele lui, a inceput sa fotografieze oameni care isi scriu pe corp cuvintele ce insumeaza demonii interiori si etichetarile (lor sau ale altora). “Whether it be a physical, mental, or social insecurity, each person brands their face and body with words that have scarred them.” Priviti portretele si spuneti daca nu sunt printre cele mai puternice imagini vazute vreodata: curajul fantastic al acestor oameni de a se expune asa cum sunt, cu fricile cele mai profunde.
Poate ca printre planurile noastre de inceput de an ar trebui sa se afle si acela in care sa ne uitam mai putin la altii si sa incepem sa privim mai mult la noi si la ceea ce ne macina, sa ne deschidem ochii catre sufletele noastre mai degraba decat spre casele si vietile celor din jurul nostru.
Foto: Barcode Face by Shutterstock
Tweet
uau! pozele sunt incredibile. Mi-ai dat o idee. Tot vreau sa imi mai fac un tatuaj si nu ma hotarasem inca ce sa fie. Mai tre sa ma hotarasc unde
Da’ sa-mi spui si mie cand te hotarasti, da?:D
Stii de videoclipul asta si despre ce este?
Ah, da, daca e vorba de mine… Rockerita. Fragila. 40 si ceva de kile. Nu poate sa protesteze. Motive pentru care am fost agresata pe strada de suficient de multe ori incat sa nu-mi mai doresc sa ies din casa mai des decat este absolut necesar in timpul zilei cand nu pot fi ascunsa de intuneric. De cele mai multe ori cu un ghiozdan in care am ascuns un topor. Si sa-mi doresc sa inventeze cineva dracului vopseaua aia din Tom si Jerry care te face invizibil. Si poate intr-o zi sa ma intorc definitiv la Berlin unde nu s-a luat nici dracu’ de mine.
Dintr-un straniu motiv necunoscut, nu pot vizualiza clipul, dar titlul e destul de sugestiv. Mai incerc.
Iti doresc sa ajungi exact acolo unde te simti cel mai confortabil si iti multumesc ca ai impartasit aici o parte din temerile tale. Te imbratisez.