Barna din ochiul propriu

Copiii sunt cele mai crude fiinte de pe pamant. Si la propriu, si la figurat. Lipsa de experienta si acel “nu mi-e teama de nimic” ii fac sa transmita rautate in stare pura. Nu cred sa existe copil care sa nu simta, la un moment dat, rautatea prietenilor, colegilor, vecinilor de scara, altora intalniti sporadic. Tot asa, nu cred ca exista copil care sa nu fi fost rau cu cei din jur macar o data.

Copil fiind, am ras de altii ca sunt grasi, prea slabi, prosti, saraci. Fara ca mie sa-mi prisoseasca vreo calitate: nu eram nici bogata, nici cu o greutate normala pentru varsta mea (constanta vietii mele), nici vreo lumina de desteapta. Dar cine sa-mi spuna ca gresesc, daca toti copiii din jurul meu faceau la fel? Ai mei erau mult prea preocupati de traiul zilnic si frustrarile proprii ca sa-si mai bata capul si cu mine.

Mai tarziu am ras de altii ca-s cazuti pe strada din cauza alcoolului, fara sa ma gandesc vreo secunda ca poate nu au stiut cum altfel sa faca fata unor probleme care i-au coplesit; sau poate ca nu-s cazuti pe strada din cauza alcoolului. Am ras de prostia fetelor care-si cauta sufletul pereche in cluburi, de metrosexualismul unor prieteni, de penibilitatea unor artisti, de alte lucruri marunte. I-am judecat si analizat pe toti cu superioritate, fara sa am dreptul asta. Am facut-o pentru ca puteam si pentru ca nu m-a sanctionat nimeni, niciodata.

Asta e o maturitate la care ajungi singur sau nu ajungi deloc. Oamenii sunt prea lasi, prietenii prea adanciti in vietile proprii ca sa-ti mai spuna ca gresesti.

Sunt multi oameni trecuti de prima tinerete, cu copii, care inca fac misto de numele altora, de kilogramele altora, de frezele altora. Sa nu mai vorbim de faptul ca stiu ei mai bine cum ar trebui sa se reactioneze in anumite situatii, ei trecand, pe rand, prin vietile tuturor din jurul lor. Oameni care judeca si apoi rad de “cat de prosti is aia”, emanand superioritate prin tot ceea ce fac. O superioritate falsa, menita sa ascunda propriile temeri sau amintiri de pe cand altii au ras de ei.

E atat de simplu sa judeci si sa spui “eu as fi facut mai bine”. E mai greu sa iti vezi de propriile idealuri si planuri in viata, infinit mai greu sa iti vezi defectele. Ca doar la tine nu te poti uita, pe cand la cel de langa tine – da. Ii vezi hainele neasortate, privirea incrancenata sau familia ce pare perfecta la exterior, dar care a putrezit de mult in interior. Sau (cel mai rau) il vezi cat e de indiferent in ceea ce-ti priveste viata, il vezi ca are cu ce sa-si ocupe timpul si te macina cel mai rau dintre sentimente: invidia.

Nu zic ca e simplu sa ne uitam la ceea ce ne-ar putea face pe noi fericiti. Dar imi vine greu sa cred ca putem afla fericirea bagandu-ne capul si gura in vietile altora.

*am vazut o fotografie pe FB cu un om al strazii care dormea pe niste cutii, facuta de unul dintre prietenii virtuali; comentariul fotografiei era gretos si m-am infuriat ca exista oameni “maturi” care, in lipsa unor “adversari” pe masura lor, fac misto de altii mai putin norocosi in viata.

Foto: Flawed Wall by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet