Despre rigoare si alti demoni

Pentru o zi de luni cu soare, e cam umbra pe blogul asta. Azi.

Rememorez workshop-urile PRbeta de saptamana trecuta (acelea adresate companiilor) si imi dau seama ca am cam avut noroc la participanti: oameni foarte faini, buni profesionisti, care inteleg ca toata treaba asta cu comunicarea e o chestie care trebuie luata foarte in serios si cu multa grija. Mi se pare foarte fain sa stai de vorba cateva ore cu profesionisti care stiu sigur ca zilnic invatam, cu totii, despre meseria asta numita PR.

Umbra de pe ziua de azi n-are un punct de dezvoltare concret. E acea umbra care mai apare odata la cateva luni, atunci cand realizez ca multora nu le prea pasa de rigorile meseriei. Gramatica e optionala, la fel si consistenta comunicarii. Preferam sa facem zgomot, mai degraba, decat sa ne straduim sa cream continut de calitate. Idei senzationale implementate prost, susoteli pe la colturi, incapacitatea de a ne admite greselile. Intotdeauna sunt altii de vina, niciodata nu suntem noi cei ce ar fi putut face mai mult.

Dintre toate, astea cu gramatica ma doare cel mai tare. E o durere cronica, deja. Zilele trecute, dupa o conversatie cu cineva care nu voia sa admita in ruptul capului ca “vroiam” nu exista si constructia “ca si echipa” e fundamental gresita, m-am gandit ca poate sunt eu prea pretentioasa si nu e bine sa imi doresc sa vad scrise corect formele verbelor “a sti” sau “a fi”, ca imi doresc diacritice pe platformele de comunicare ale companiilor/evenimentelor/diverselor chestii mai mult sau mai putin oficiale. Da, poate ca-s ipocrita scriind asta pe un blog care n-are diacritice, doar ca asta e o optiune personala, ca e blogul meu, la care scriu doar eu. E o comunicare unitara fara diacritice, ceea ce nu se poate spune despre niste pagini oficiale, unde cineva scrie cu diacritice, altcineva fara si uite asa se face o frumoasa varza calita.

Pe care varza calita mi se pare ca doar eu o observ. Si inca vreo cativa oameni care imi spun: “te agiti degeaba; nimanui nu-i pasa”. Argumentul principal? “Orice limba e un organism viu; se schimba si se transforma.” Da, asa e, o sa incepem sa invatam direct sa vorbim si sa scriem gresit, ca doar limba se transforma. Intr-o tarantula cu 70 de picioare, as adauga.

Nu de putine ori m-am trezit ca mi se reproseaza rigurozitatea. “De ce esti asa stricta, tu nu vezi ca toata lumea e relaxata?” Pai da, toata lumea e relaxata pentru ca-s eu atat de stricta si nu las niciodata lucrurile la voia intamplarii. Pe de alta parte, nevoia mea de corectitudine e luata in ras de cei mai multi oameni, de cele mai multe ori. “Prea ai principii.” Si invat in perioada asta ca a avea principii inseamna a avea buzunarul potrivit pentru excursii cu buget redus; iar a dormi cu constiinta impacata nu e un motiv pentru a avea principii. (nu pentru altii, cel putin)

Goana dupa bani si faima strica tot. Ne strica vocea; pe care n-o mai folosim, sa nu dauneze relatiei cordiale cu altii. Ne strica coloana vertebrala; pe care o indoim, nu cumva sa deranjam niste oameni. Ne strica mintea; pe care o alimentam cu frustrari nespuse, menite sa sape in noi mai rau ca un excavator. Ne stricam de cap, cu totul, acceptand tacit greselile celor din jurul nostru, lasandu-i sa fie “lideri”, stiind foarte clar ca nu dau doi bani pe lucrul bine facut.

PS: cacofoniile nu sunt greseli gramaticale. Sunt, cel mult, niste alaturari de cuvinte care suna rau, dar nu sunt greseli gramaticale. Asa ca, va rog din suflet, terminati odata cu “ca si” asta aruncat la intamplare.

PPS: randurile de mai sus imi “canta” si mie; nu-s nici pe departe vreun om fara de pata. Sper doar sa raman suficient cu picioarele pe pamant cat sa-mi dau seama ca procesul de invatare nu se termina niciodata.

Foto: Useless by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet