Calatorind singura

Pe vremuri, as fi avut multe de spus despre singuratate. Pe vremuri, singuratatea mea era atat de importanta si de necesara, incat se constituia intr-o declaratie de independenta varata cu forta sub ochii prietenilor mei. Partea amuzanta era ca nici macar nu-mi dadeam seama de asta. Imi tineam povestile de inima destul de departe de ochii si urechile tuturor, doar pentru ca voiam sa ma stie singura, nealaturata niciunui barbat.

E drept, eram imuna la orice incercare a oricui. Pentru mine, relatiile “pe viata” se refereau la cele cu parintii, cu sora-mea sau cu niste oameni care au trecut testul timpului, prieteni la bine si la rau. Nu era neincredere in regnul masculin, nu era ura, nu era nimic. Era doar o stare de fapt pe care ajunsesem s-o imbratisez, gandindu-ma cu compasiune la prietenele mele care nu numai ca se casatorisera, dar mai aveau (sau asteptau) un copil. Aveam un job bun, week-end-uri in care puteam citi, vedea filme, face orice imi trecea prin cap.

N-aveam timp niciodata. Lucram mult, ma plimbam si mai mult. Azi eram la Craiova, maine la Oradea, poimaine la Cluj, peste alta saptamana la Sibiu, apoi la bucuresti, dupa care inapoi la Craiova. Salariu bun, cheltuieli platite de firma, femeie pe tocuri si cu geanta pentru laptop, tot timpul cu bagajele facute, tot timpul povestind despre diverse restaurante sau spectacole din orasele in care ma plimbam. Sora-mea nu mai stia ce mai fac, cu mama vorbeam maximum o data pe saptamana, prietenii deja renuntasera sa ma mai bata la cap sa ne vedem. Eram prea ocupata cu viata mea importanta si independenta.

Cu doi ani in urma, in februarie, am facut o gripa urata. Atat de urata incat nu eram in stare sa duc la gura lingura cu supa. Am scapat de internare doar cu promisiunea solemna si perfect asumata ca nu voi parasi patul, ca ma voi hrani, imi voi lua toate medicamentele si nu voi deschide laptopul. Problema era ca eram singura. Pardon, “independenta”. Si am avut nevoie de toti oamenii aia pentru care n-aveam niciodata timp. De unii sa ma hraneasca, de altii sa ma sune si sa ma intrebe cum ma simt. Sa-i am alaturi.

Au fost cinci zile de iad in care am inteles ca independenta mea e nimic, ca singuratatea e buna doar atunci cand mai ai nevoie sa mai privesti in tine si independenta nu inseamna izolare. Boala mea a fost socul de care aveam nevoie sa-mi dau seama cat de gresit era drumul meu.

Ieri, la Comedy Cluj, mi-am vazut povestea pusa intr-un film. Mult mai amuzant decat as fi spus-o eu, mult mai clar decat am povestit-o eu mai sus. “Viaggio sola” (regia: Maria Sole Tognazzi) e povestea unei femei cu o slujba de vis, dar care se indeparteaza de familie si prieteni, facand greseala dupa greseala. Isi realizeaza conditia de om simplu atunci cand o alta femeie, pe care o cunoscuse intr-un hotel, moare sinfura, fara nicio alta persoana de contactat in afara fostului sot de care se despartise cu vreo 15 ani in urma.

Trailerul (stiu ca nu e distribuit in Romania, dar poate vreti sa il cautati in alta parte, ca e un film tare frumos):

Eu, acum? Sunt bine. Mi-am vazut de viata langa prieteni, invat despre viata in doi cu bune si cu rele si ma bucur de imperfectiunile mele.

Puteti urmari Comedy Cluj si blog sau pe Facebook.

Tweet