Viața unei agenții (din industria creativă)

Peste câteva zile (mai exact, pe 13 decembrie) se fac doi ani de când am ieșit de la Registrul Comerțului Timișoara cu un certificat de înmatriculare nou-nouț și cu o sacoșă de vise: urma să rupem în două tot ce înseamnă business in PR, aveam deja clienți care așteptau cu pixul în mână să semnăm contracte, prospectasem deja piața și urma să contactăm alți posibili clienți. Ce mai, era o perioadă în care visam că vom rupe munții (și e greu, cel mai apropiat munte e la mai bine de 125 de kilometri de Timișoara).

Realitatea avea să-și arate fața mai curând decât ne-am fi așteptat. Clienților ălora cu pix în mână li se terminase subit pasta când au aflat prețurile (care nu erau mari, dar nici nu mai puteau fi ca atunci când făceam freelancing; trebuia să luăm în considerare și alte nimicuri, gen chirie, angajați, cheltuieli diverse, taxe și impozite), potențialii clienți parcă se evaporaseră și ne-am trezit după câteva luni că banii investiți în agenție s-au terminat subit și că ne e din ce în ce mai greu să păstrăm o rată a cashflow-ului la limita existenței.

A urmat o perioadă complicată. De la entuziasmul de început, ajunsesem la niște calcule complicate, care ne arătau că, dacă nu ne suflecăm mâinile, nu va fi bine deloc. Visele rămăseseră acolo, doar puțin amânate de realitate. Nu puteam ține pasul cu cheltuielile, iar faptul că unii clienți aveau termene negociate la 60 sau 90 de zile nu ne ajuta prea tare.

Ce n-am înțeles din prima.

O agenție mică are nevoie de clienți pe măsura ei. Clienții mici și constanți plătesc puțin, dar prompt. Experiența noastră anterioară ne arătase că știm să lucrăm cu clienți mari și foarte mari, însă, din punctul de vedere al încasărilor, corporațiile plătesc târziu, ceea ce forțează agenția mică să suporte niște cheltuieli pentru care nu e deloc pregătită. Sigur, am avut poticneli cu furnizorii, însă onestitatea face minuni și toți au înțeles că n-avem de gând să fugim și să nu mai plătim, așa că toate s-au rezolvat în liniște și cu răbdare.

O agenție mică are nevoie ca managerii ei să se implice necondiționat, în orice moment, să știe să facă previziuni de creștere, să se asigure că încasările păstrează un ritm. La noi era atâta stress încât n-am reușit să ne adunăm câteva luni bune. Lăsam frustrarea să ne acapareze și continuam să nu luăm decizii. Ori un manager care nu ia decizii e un manager prost.

Adăugând toate astea la două decizii de evenimente care au totalizat pierderi destul de mari, finalul lui 2014 n-a fost cel mai plăcut. Din fericire, încă aveam visele în tolbă.

Ce-am înțeles din mers.

Deși Ștefan, investitor în agenție, ne spunea constant să ne facem un plan de business actualizat, am înțeles lucrul ăsta abia pe la mijlocul lui 2015, atunci când ne îndreptam spre un fel de echilibru. Ne-am dat seama că avem nevoie de o structură mai clară in agenție și că, oricât de greu ar fi, trebuie să ne oprim din a face implementare. Managementul trebuie sa ia decizii și să se asigure că aceste decizii se respectă (inclusiv de către management). Aveam nevoie de o listă de repercusiuni – dacă lucrurile nu se întâmplau așa cum am spus că se întâmplă – și trebuia respectată orice ar fi.

Am consiliat și sprijinit afaceri mici, cu potențial de creștere, și am învățat că mai mulți clienți de felul ăsta oferă o creștere de care beneficiază toată lumea: a clienților, care oferă și primesc încredere (și, ulterior, oferă un fee lunar mărit), a noastră, că ne putem dezvolta împreună cu ei. Suntem, acum, cinci oameni în agenție, avem de lucru mult timp de acum înainte, iar clienții încep să vină încurajați de rezultatele pe care le oferim altora.

Deși nu e totul roz și cu norișori albi și pufoși, am intrat în perioada de stabilizare. Au trecut doi ani grei și frumoși, cu piedici la care nu m-aș fi putut gândi vreodată, cu renunțări și reveniri de decizii care, pe mine, m-au făcut mai conștientă de ceea ce am în jurul meu. Am sacrificat multe în perioada asta, dar sunt fericită că nu mi-am lăsat visele să plece. Am ținut de ele cu dinții, am muncit și am avut noroc să am lângă mine câțiva oameni care m-au sprijinit necondiționat. N-o să-i numesc, că se știu ei.

Ăsta nu e un text despre cât de bine mi-e acum, că încă mai avem de tras. E un text pentru cei care, din varii motive, au senzația că dacă ai o agenție de PR, nu faci nimic și primești tone de bani pentru a nu face nimic. Le doresc acestor oameni doar o lună în agenție, să vadă cum e să consiliezi clientul la ora 10 seara, să-i fii alături câteva zile, neîntrerupt, de dimineața până noaptea, să-i explici de ce nu poți să-i oferi gratuit din timpul tău. Pe de altă parte, tot acestor oameni le doresc să aibă parte de zâmbetele de mulțumire ale câte unui client, de satisfacția de a întâlni oameni pe care îi admiri sincer sau de momentele în care primești câte un telefon în care ți se spune „știi, am făcut o greșeală c-am plecat de la voi, vreau să mă întorc”.

Nu e complet bine, dar o să fie. Viața în agenție nu e o plimbare în parc. Înseamnă, mai degrabă, multe nopți nedormite, multe ore de analiză pentru câte un client care va primi acea analiză și o va folosi fără să te mai bage în seamă, mulți nervi și muncă de convingere pentru a-ți face colaboratorul să înțeleagă că de aia te-a ales, pentru că știi mai bine. Însă atunci când visele încep să se împletească cu realitatea, ești pe drumul cel bun. La multi ani frumosi înainte, PRbeta Agency.

Foto: Public Relations by Shutterstock

Tweet