“Ne vedem data viitoare, Teminator”

A trecut mult timp de cand nu v-am mai povestit de prostiile pe care le faceam (si pe unele le mai fac si in zi de azi), din prea multa domnie (ca, nu-i asa, sunt o doamna) sau din foarte multa neatentie. Inca imi mai torn cafeaua in scrumiera, in vreo dimineata mai grea, inca ma mai impiedic pe tocuri, ca ma uit la nori in loc sa ma uit dupa gropile de pe trotuar, inca mai plec de acasa, incui usa si las cheile in usa (asta s-a intamplat chiar relativ recent, am plecat, am lasat cheile in usa, si m-a sunat vecinul sa-mi spuna ca le-a luat el, ca le vazuse cum stau nemiscate de 24 de ore; eu eram bine, la Bucuresti).

Si sa va povestesc. Eram eu intr-o zi super aglomerata la depozitul de flori de care, cu onor, ma ocupam. Era o nebunie, ne pregateam sa semnam primul contract de franciza, astia de la vama erau cu ochii pe noi, sa nu facem evaziune fiscala (odata o sa va povestesc cat de linistiti faceau ungurii greseli in facturile trimise, fara sa tina cont ca noi inca nu eram in UE), io nu mai dormisem de vreo doua nopti (ma rog, dormisem la birou, mai faceam de astea pe vremea aia) si eram varza cu capul, nu-mi doream decat sa se termine ziua aia si sa plec acasa. Ah, se apropia si ceva sarbatoare mare, asa ca primisem al treilea transport consecutiv de flori, in tot atatea zile. Camioane de 20 de tone.

Statusem la vama vreo 5 ore si ma intorsesem cu tot cu vamesii care faceau control fizic la destinatie. Deja platiseram nush cate amenzi, ne puricau astia mai rau ca pe traficantii de droguri, in conditiile in care plateam la taxe vamale de ne iesea pe ochi. Eu eram cu nervii la pamant, aveam cam 100 de clienti in afara magazinului care asteptau sa-si ia comenzile de marfa si astora de la vama le ardea de numarat flori. Pe care, desigur, eu le numaram, catarata pe carucioarele pline, in camera frig, la 8 grade celsius. Ei notau de dupa geam, cu factura in fata.

Dupa numaratoare, isi dau seama ca avem mai putine flori decat erau trecute pe factura si hop, sa ne mai tranteasca o amenda. Seful meu, care nu pricepea in ruptul capului de ce trebuie sa le spuna alora din Ungaria sa fie mai atenti cand fac facturile si incarca marfa, vine la mine si imi zice calm: “rezolva asta, eu nu mai platesc inca o amenda.” No, ce-as mai fi putut sa-i zic? Ca nu-i tara lui tata? Ca nu io fac legea? Ca ar trebui sa nu mai fie incapatanat si sa le dea astora de la vama niste bani? Tensiunea crestea, clientii erau buluc pe capul meu, colegii mei nu mai faceau fata valului de oameni care venisera dupa flori. Haos.

Si in haosul ala, vreo 3 domni de la vama asteptau ranjind sa ma duc sa le semnez un proces verbal de contraventie.

M-am dus, dar in drum spre birou m-am lovit de sefu’. Biroul insemna doar niste mobila ascunsa de un perete de plante, deci nici vorba de usa sau ceva de felul asta. Sefu’ era linistit, io eram un pachet de nervi. Din senin, incep sa urlu la el, in romaneste (mai intelegea el cate ceva, dar nu tot): “David, esti nebun? Ce dracu’ sa le zic io acum la astia? Ca-s tampitii pamantului ca ne dau amenda? Ca dupa ce ca platesc in plus la factura, pe o marfa pe care nu o am, platesc si taxele vamale la o marfa pe care nu o am, mai platesc si amenda pentru ca nu am marfa aia? Sa ma duc sa dau foc la vama si astia sa fie primii la care ma duc cu bricheta? Ce vrei de la mine?”

Si deodata aud niste rasete groase, ca ma aflam la un metru de “birou”. Oamenii aia de la vama auzisera tot. Cum i-am facut eu tampiti, cum explicam in ce chinuri i-as omori, de astea. Imi venea sa intru in pamant de rusine, ma si vedeam platind o amenda fabuloasa si dand explicatii la politie pentru ca am amenintat niste oameni ai legii. Era gafa gafelor, lumea mea era prabusita.

Din fericire pentru mine, acei oameni aveau un simt al umorului nefiresc de bine dezvoltat. Au inceput sa se alinte cu “tampitul nr. 1, da-mi si mie facturile alea”, “sigur, tampitul nr. 2″ etc. Pana la urma au plecat fara sa ne mai dea nicio amenda, razand in continuare de gafa mea, nu inainte sa imi arunce un “ne vedem data viitoare, Terminator”.

Mi-a fost o rusine de ei luni bune de atunci inainte, ca ne intalneam saptamanal in vama, pana cand am terminat cu importurile, odata cu intrearea in UE. Ma mai intalnesc si acum cu ei, ocazional, si inca imi vine sangele in obraji, de fiecare data.

Asa am invatat ca trebuie sa ma uit mai bine in jur cand imi vine sa-mi vars nervii

Tweet