Amintirile noului an

De vreo trei săptămâni am textul ăsta în cap. Ba chiar l-am și scris, tot în mintea mea, de câteva ori. Prima oară erau două texte, unul despre 2017, altul despre speranțele pentru 2018. Între timp, lumea din mintea mea s-a schimbat, așa cum mă tot schimb și eu de o vreme, încrcând să țin pasul cu ceea ce mi se întâmplă fără voia mea.

2017 a fost un an pe care nu-l voi uita vreodată. M-a ținut într-un rollercoaster emoțional de la un cap la altul. E anul în care mi-am găsit vocea. Nu aici, pe blog, sau pe rețelele sociale, ci în viața de dincolo de internet, acolo unde vocea contează cel mai tare. Am învățat (foarte greu, dar am reușit) să zic „nu” la tot ceea ce nu-mi aduce liniște. E printre puținele lucruri bune pe care le iau cu mine din anul trecut. Altfel, totul a fost mai greu decât ar trebui să fie în mod normal. M-am luptat pentru fiecare zi și am sperat că următoarea va fi mai bună. Am avut momente în care am crezut că niciodată nu va mai fi bine. Am cedat fizic după patru festivaluri consecutive, aproape am cedat psihic după două luni în care n-am putut să merg. Le scriu pe toate aici nu din dorința de a nu uita (asta n-o să se întâmple), ci din convingerea că toat relele trec și vreau să punctez asta încă o dată, în scris.

Fabulosul 2017 s-a încheiat cu o gripă atroce pe care am cărat-o după mine tot concediul și cu o penultimă zi în care mi-am făcut praf telefonul la o benzinărie aflată la granița dintre Slovacia și Cehia. Uite cum mi-am luat eu telefon nou din Brno, într-o sâmbătă, la care am o garanție pe care n-o voi putea folosi vreodată. Așa că vă rog să dați și voi un acatist să țină telefonul ăsta și să n-aibă probleme – mă aștept la orice, e telefon cumpărat de mine în 2017, anul monumental de prost (știu că tot zic asta, aia e, mă bucur doar că s-a terminat).

Nu zic că 2018 va fi mai bun. Sper să fie. Dacă am învățat ceva temeinic din anul care a trecut ar fi asta: fiecare zi pe rând. Fără planuri, fără așteptări, doar cu dorință de sănătate (fizică și mentală). N-o să scot din mine nimic motivațional, mi se pare oricum o ipocrizie să încep să spun ceva despre a zâmbi mai mult, a fi mai buni, a petrece mai mult timp de calitate cu oamenii dragi etc. Profesional, știu deja ce fac pentru cam două treimi din anul ăsta, aici lucrurile sunt cât de cât așezate.

Blogul ăsta e un subiect separat. Peste patru luni și un pic fac 10 ani de când scriu (mai des sau mai rar) pe el. Nu vreau să renunț, am mai zis: aici se află toată evoluția mea din ultimii 10 ani. Tot ce am simțit, toate râsetele, plânsetele, bucuriile și tristețile mele. Eu, cu totul, așa cum am crescut și evoluat. E un blog personal și va rămâne așa, chiar dacă se mai strecoară texte profesionale printre picături. O să scriu din nou mai mult, asta știu sigur. Pentru că mi-e dor de mine aici și de voi toți cei care vă opriți câteodată să-mi lăsați gândurile voastre.

Să avem un an bun, oameni! Și să fim sănătoși, că restul vine orice planuri ne-am face.

(Poza de mai sus e la făcută la final de road trip prin Europa. 2018 kilometri parcursi, mi s-a părut o frumoasă coincidență)

Tweet