Autobahn – respirand cu actorii

Autobahn, de Neil LaBute, e spectacolul-eveniment al sectiunii de teatru din cadrul TIFF 2011. Pe langa bucuria mea foarte mare ca teatrul a fost adus ca optiune secundara la un festival de film, spectacolul acesta mi se pare (si nu exagerez) cea mai interesanta si plina de senzatii experienta pe care am trait-o vreodata ca spectator de teatru. Daca la spectacolul Felii al Liei Bugnar am avut senzatia ca pot sa o ating pe Ofelia Popii, stand in primul rand, la Autobahn a fost o distanta de 20 de centimetri intre mine si actori.

Conceptul acestui spectacol nu e unul simplu: sunt 6 masini, fiecare cu cate doi actori in fata, sofer si copilot, iar piesa de teatru se joaca in masina, in timp ce actorii conduc. Sunt doua seturi de masini (A si B), practic, aceeasi poveste desfasurandu-se in doua masini diferite. Din cate am inteles, aseara ne-a fost prezentata varianta scurta, varianta lunga cuprinzand 6 piese diferite.

Am avut-o ca partenera de drum, pe bancheta din spate, pe Cristina Bazavan, cu care am impartit aceasta experienta extraordinara si careia trebuie sa ii multumesc ca m-a convins ca trebuie sa imi cumpar bilet la acest spectacol, mai ales dupa ce mi-a prezentat-o pe Ioana Blaj, care a vorbit cu multa pasiune despre rolul ei din Autobahn.

N-as putea sa descriu exact sentimentul pe care il ai cand esti atat de aproape de un actor care joaca un rol, cu forta, cu pasiune, incercand sa iti transmita emotii stand cu spatele la tine. Cand m-am urcat in prima masina, primul meu impuls a fost sa dau “buna seara”, asa cum m-a invatat mama ca trebuie sa fac atunci cand intalnesc oameni noi. Bineinteles, n-am putut sa fac asta, pentru ca, practic, masina era o scena iar noi eram privilegiatii care pot fi pe scena, fara insa a interveni in jocul actorilor in vreun fel.

Prima piesa vazuta a fost despre un subiect sensibil pentru mine: un cuplu se confrunta cu problemele create de fiul adoptiv, iar Amalia Ciolan are un monolog care te infioara, vorbind despre lucrurile bune pe care le-au facut, adoptand acest copil si incercand, parca, sa se convinga singura ca tot ceea ce a facut nu poate sa fie folosit ca repros pentru atitudinea copilului fata de ei. Fiind atat de aproape de ea, am avut tendinta, de cateva ori, sa intervin in replicile ei si sa-mi spun parerea si, sincer, ma mir ca m-am abtinut, sentimentul de apropiere era atat de puternic incat, practic, am simtit ca fac parte din piesa. M-am dat jos din masina avand un puternic gol in stomac, ceva ce n-am mai simtit vreodata asistand la o piesa de teatru.

Am ajuns, apoi, in masina Ioanei Blaj si a lui Paul Ipate, in care am ras copios si pe infundate. Ioana si Paul sunt absolut dementiali intr-o piesa in care tanarul iubit al unei fete mai sarace cu duhul afla ca aceasta e usor nebuna de legat. Mie imi e imposibil sa imi imaginez cum au facut cei doi sa nu se lase afectat de rastele noastre infundate de pe bancheta din spate, noi radeam atat de tare incat siroaie de lacrimi curgeau pe fetele noastre schimnosite, in incercarea de a nu rade prea tare. Eu cred ca cei doi au mari sanse de a ajunge unii dintre marii actori ai noii generatii, pentru ca sunt tineri, pasionati si implicati total in ceea ce fac.

Ultima piesa vazuta a fost cea jucata de Radu Iacoban si Adrian Balint, despre despartirea unuia dintre ei de nevasta si recuperearea…Nintendo-ului proprietate personala. A fost si singura piesa in care s-a interactionat cu alti participanti la trafic, dintr-o intamplare, pentru ca din fata se auzeau Parazitii dintr-un casetofon tinut in brate, iar niste oameni dintr-o alta masina se uitau amuzati la noi in timp ce actorii ii priveau incruntati (ca asa era piesa).

Mi-a placut, tare mult. As vrea sa repet experienta si as vrea ca aceasta piesa sa ajunga si in alte zone ale tarii, pentru ca merita din plin. Aplauzele de final au fost rasunatoare, desi am fost cam 15 oameni prezenti la piesa. Si le mai spun odata, aici, celor de la TIFF: multumim pentru ca ati avut curaj sa aduceti un experiment la Cluj. Chapeau.

Tweet