Barbatii, ca pisicile: vor sa cada intotdeauna in picioare

Filmele de la Comedy Cluj (si de la festivaluri, in mod special) au darul de a te face sa analizezi anumite momente ale vietii. Nu zic ca filmele de box office nu pot face asta, insa atmosfera de festival, filmele prezentate in acest cadru sunt facute de oameni care isi lasa foarte mult amprenta pe scenariu sau regie. Se dedica total filmului, mai ales cand e vorba de scurt metraje, aceste pelicule fiind printre primele facute in viata lor artistica.

Asa sunt si scurt metrajele studentesti vazute azi (si despre care va povestesc mai multe, in exclusivitate, pe Liternet), din care unul mi-a atras atentia in mod deosebit (Hasta que la muerte nos separe), nu neaparat prin tehnici de filmare si alte lucruri care scapa ochiului meu, ci prin adevarul (hiperbolizat) pe care il prezinta: incapacitatea barbatilor (sau, domnilor, a multora dintre voi) de a lua decizii referitoare la ruperea unei relatii. Pe sistemul ” mai bine sa ma arat eu ranit, decat sa planga ea ca vreau sa ies din relatie”.

Inca de cand a inceput pelicula, am stiut ca e regizata de o femeie. Doar una dintre noi poate sa stie (si sa rada) de felul in care barbatii au, cateodata, aceasta dorinta de a nu-si asuma sentimentele si fac diverse lucruri, deliberat, pentru a le motiva pe doamne sa se desparta de ei, pentru a nu parea ei zmeii, oamenii rai, regina cea haina.

Sigur, situatia din film e una extrema: el se preface ca e in scaun cu rotile, doar ca sa nu fie nevoit sa ii spuna ca vrea sa se desparta. Ea nu il paraseste, ba mai mult, cand el ii spune ca ar trebui sa isi vada de viata, ea se arunca in fata trenului, sa fie si ea infirma.

Morala? Luati problema in maini, dagilor. Ca poate va da bunul Dumnezeu vreo nebuna care nu numai ca intelege foarte bine ce faceti, dar s-ar putea sa va si bata cu propriile arme.

*sursa poza


6 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *