Ce te schimba, omule?
Vorbeam zilele trecute cu un coleg despre ce inseamna sa fii sef. Cum este sa pornesti de jos, sa iti demonstrezi abilitatile si apoi sa ajungi sa conduci o echipa. Si despre cat de greu este sa coordonezi echipa din care faceai parte pana nu demult, sa incerci sa te impui in fata celor care iti erau egali ierarhic.
Eu am trecut prin faza asta de urcare in ierarhia firmei, de la simplu angajat in magazin am luat-o treptat inspre sef de magazin, apoi director de vanzari, iar intr-un final sa ajung directorul general al firmei. Si nu, nu e lauda, desi sunt chiar foarte mandra de mine si de munca mea de pana acum. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre faptul ca, in ciuda faptului ca functia mea in firma devenea tot mai importanta (inclusiv responsabilitatile), nu am incetat sa-mi sprijin colegii, sa-i indrum si sa le arat ca a fi sef nu e sinonim cu a fi un magar plin de sine.
In fine, nu despre cariera mea vreau sa vorbesc, ci despre felul in care ajung oamenii sa se comporte in momentul in care ajung sa conduca. Sau dau de bani. Sau de faima. Sau de toate lucrurile astea la un loc. Bunica mea imi spunea ca ajungi sa cunosti oamenii atunci cand vietile lor se schimba in bine, cand ajung sa aiba ceea ce isi doresc (sau macar o parte), se relaxeaza si isi arata adevaratul caracter. Cam pe atunci decid acei oameni de care vorbesc azi ca nu mai au nevoie de sprijinul celorlalti (a se citi “capul pe care tin talpa”), ca toti cei care i-au ajutat sa faca ceva sunt (dintr-o data) nesemnificativi, iar cei cu care au interactionat intr-un fel sau altul nu mai sunt de nasul lor. Ba chiar ajung sa inventeze tot felul de scuze si minciuni ca sa-si justifice oarecum lipsa din activitatile in care erau prezenti. Cam cum s-a intamplat cu o fosta colega, care a preluat conducerea firmei dupa plecarea mea, si pe care am invatat-o cam tot ce stie la ora actuala. Evident ca abia mai saluta cand ma vede pe strada (nu se mai pune problema de iesit in oras si povestit despre una-alta, fata si-a atins scopul, acum e la next level), iar de atitudinea in fata fostilor mei colegi ce sa mai zic…ei spun ca-i o zgripturoaica si, cum se iveste ocazia, isi mai ia cate unul talpasita… Oricum, se pare ca ea nu-i foarte afectata de asta, e doar fericita ca “a stiut sa se impuna”. Serios?!
Persoanele (ca nu pot sa spun oamenii) de felul asta ma fac sa nu mai vreau sa ajut pe cineva. Sa nu mai vreau sa fiu omul ala bun care se agita pentru tot, care isi pune sufletul pe tava, desi de prea multe ori s-a calcat pe el cu bocancii plini de noroi. Ma fac sa imi pierd de tot increderea in oameni, si asa zdruncinata rau de tot de ultimele intamplari din viata mea. Pentru ca minciuna si ipocrizia pot fi aduce multa suferinta oamenilor care se deschid. Si acum ma intreb, la fel ca Ovi, e greu sa fii sincer? Dar sa fii om?
Tweet
E greu mai Titzule, e al naibii de greu! Pe mine m-a invatat mama, si mare dreptate are, ca fiecare om e lasat intr-un fel. Nu putem si nu trebuie sa asteptam de la ceilalti sa fie ca noi. Atata timp cat intelegem asta, putem fi fericiti. Un om cu suflet bun isi va ajuta mereu semenii, la fel cum nerecunoscatorii nu vor spune niciodata multumesc cu sinceritate… Astia sunt oamenii. Din pacate pentru a doua categorie, ei nu vor sti niciodata cum e aia sa fii fericit ca ai facut un bine unui om, ce mare multumire si cat de impacat sufleteste poti fi! Nici toata faima din lume, nici toti banii sau cea mai inalta pozitie intr-o firma nu-ti pot da sentimentul asta, mai ales daca ai calcat pe capete ca sa le obtii!
Asa ca draga mea, ramai tu cum esti, caci mai sunt si oameni care stiu sa te pretuiasca, dar mai ales pentru ca tu poti sa adormi noaptea cu zambetul pe buze!
Claudia draga mea, ti-am mai spus eu, chiar daca oamenii nu sunt ca noi asta nu inseamna ca trebuie sa le acceptam calcatul pe cap
Ca eu mai am o speranta ca dintre toti, macar unii sa mai deschida ochii 
Eu nu ziceam sa accepti rautatile altora, doar sa continui sa fii omul ala bun pe care ma bucur ca l-am cunoscut, pentru ca stiu cat de rare sunt exemplarele astea :). Oricum oamenii de genul tau n-au cum sa devina altfel :p
Lasa mai, ca trecem noi si de uscaturi 😉
Ma regasesc in randurile de mai sus si inteleg framantarile tale privind calitatea de OM a unora. Si eu am trecut prin asta nu cu mult timp in urma. M-am angajat la 18 ani ca muncitor necalificat cu jumatate de norma (cu toate ca aveam liceul de Info). Asa ca stiu cum e sa pleci de jos de tot. Acuma sunt in acelasi loc de munca, studii superioare, birou, contracte, semnatura, responsabilitati, dar nu am incetat niciodata sa respect oamenii din jurul meu. Am vazut insa multi in jurul meu care inainte ma tratau cu dispret si acuma imi zimbesc complice doar pentru functia pe care acum o am si inainte nu. In general eu plec de la premiza ca oamenii sunt buni si le acord credit 100% (noroc ca nu lucrez la banca), cu timpul din pacate cei mai multi isi arata singuri “valoarea” si in cele din urma coboara singuri la nivelul care li se potriveste. Important nu e ce fac ceilalti, important e ce si cum faci tu. Numai asta iti poate aduce seara zambetul pe buze si un somn linistit. Ceilalti… nu iti fa griji, fiecare are karma lui pe care si-o va trai mai devreme sau mai tarziu.
Scuze ca am scris asa mult