Cine sunt?

“Cine eşti?” Întrebarea asta n-ar trebui să-şi găsească niciodata un raspuns. Ar trebui să învăţăm constant despre noi, să nu încetăm să ne cunoaştem. Să ne descoperim. Prin noi, prin ochii celor de lângă noi.

Nu stiu cine sunt şi nu mi-a fost niciodată mai greu ca acum să vorbesc despre mine, deşi o fac aproape zilnic. Îmi place să-mi spun poveştile, aşa cum oricărei femei îi place să vorbească despre ea. Dar în fiecare zi mă descopăr altfel, mai bună decât ieri, mai puţin bună decât o să fiu mâine. Câteodată mai întunecată, de multe ori senină, cel mai des zâmbind cu ochii tuturor celor ce-şi îndreaptă cu adevărat privirea spre mine.

Azi sunt o femeie fericită, dar cel mai fain sentiment e că ştiu sigur că şi mâine voi fi la fel. Şi peste doua zile, şi tot aşa. Mi se arată în faţă drumul femeii de peste treizeci de ani care ştie că viaţa e făcută din tot ce împarte cu ceilalţi şi din ceea ce ştie să ţină pentru ea.

Mi-ai spus ca vrei să mă deschid, să spun pe faţa unele lucruri, să nu mă ascund dupa o oarecare dorinţă de a-mi proteja imaginea. Adevărul e că nu ştiu ce aş putea să spun mai mult decât o fac pe blog sau pe reţelele sociale, atunci când mă entuziasmez sau mă enervez din pricina unor oameni/lucruri/momente. Sunt vulcanică, pasională şi-mi simt viaţa, la propriu, cum îmi pulseaza prin vene. Am senzaţia că n-am trăit nimic până la vârsta asta şi încerc să-mi adun în creier toate experienţele lumii. Nu-mi refuz nimic, iau decizii spontane, totul se bazează pe simţuri. Am o vorba şi un crez de la care încerc să nu mă abat: “dacă ai ajuns la o răscruce şi nu stii pe unde s-o iei, ia-o la stânga; după inimă.”

Când iubesc, iubesc cu totul, ca şi când n-aş mai fi iubit niciodată. Aş vrea să fiu în stare să urăsc cu aceeaşi pasiune, dar nu-mi iese. Îmi place ţigara fumată în doi, dimineaţa, în loc de mic dejun, când amintirea nopţii e încă proaspătă, iar cel mai intim moment e atunci când ofer din cafeaua mea. Ador cafeaua, mi se pare cea mai senzuala băutură din lume, iar senzualitatea intimităţii e acel ceva necesar, fără de care nu pot şi nu vreau să-mi traiesc dimineţile.

Îmi asum cu graţie şi momentele în care sunt mai puţin misterioasă, pentru că ador să mănânc grătare şi să dansez pe muzică lăutărească. Ce să spun, îmi place Fărâmiţă Lambru, iar pe Romica Puceanu o consider o mare doamnă a muzicii româneşti. Am văzut şi telenovele, am lăcrimat la baladele New Kids On The Block, dar fără toate astea nu eram ce sunt acum.

Sunt femeie din varful părului până în varful degetelor de la picioare, asta sunt. Cu frici, traume, multe momente de fericire şi o constienţă care mă face să mă bucur de toate astea. De mine. De tot ce-am făcut şi de nerăbdarea celor pe care le voi face.

Foto: Who Am I by Shutterstock

Tweet